Un experiment virtual

Einstein a folosit frecvent metoda experimentului virtual.

Să ne imaginăm ce se întâmplă cu un călător care se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii… Să ne imaginăm ce se întâmplă cu un astronaut care cade spre o gaură neagră (black hole)…

Scopul unui experiment virtual este să ne stimuleze gândirea, în situații care altfel ar fi greu de creat în realitate. Experimentele virtuale sunt mult mai comune decât ne-am aștepta. De exemplu, un economist se poate întreba cum va funcționa economia unei țări DACĂ s-ar găsi zăcăminte de petrol. Un biolog s-ar putea întreba cum ar evolua un ecosistem DACĂ poluarea ar crește cu 20%.

Să ne imaginăm așadar următorul experiment virtual. Ai fost condamnat la moarte și te afli în fața unui pluton de execuție format din zece soldați comandați de un locotenent. În timp ce ofițerul începe să dea ordinele, îți calculezi șansele de supraviețuire

Presupunând că șansa unui soldat de a te ochi corect este de 95%, ar rezulta, dintr-un foarte simplu calcul al probabilităților că șansa ca nici un glonț să te atingă este de 0.05 la puterea 10, deci 0.000000000009765625%. Aceasta este la fel cu a spune că din 1.0240.000.000.000 de experimente în care soldații te ochesc și trag, există unul în care toți greșesc și prin urmare supraviețuiești.

Să presupunem că  un pluton de execuție repetă acest experiment. La prima încercare condamnatul este ucis. La fel la a doua, și așa mai departe. După ce au fost uciși mai mult de un trilion de condamnați, în sfârșit unul scapă. Dat fiind că populația pământului este de aproximativ 6 miliarde, ar fi nevoie de aproximativ 1700 de planete ca pământul pentru ca un condamnat să supraviețuiască.

Dacă execuția ar fi repetată odată pe minut (ceva timp este necesar pentru ca locotenentul să dea ordinele de rigoare), ar fi nevoie de aproximativ 19,5 milioane de ani de încercări până ca un condamnat norocos să supraviețuiască.

În fața unor șanse atât de minuscule, pierzi orice speranță și îți aștepți sfârșitul. Auzi ordinele locotenentului și focul armelor. Dar, minune! Constați că nici un  glonț nu te-a atins și ești viu ca și înainte. Acum te întrebi de ce.

Iată câteva explicații posibile.

Explicația „religioasă”: Dumnezeu a făcut o minune.

Chiar dacă accepți posibilitatea minunilor, problema acestui fel de explicație este că ea face apel la „Dumnezeul golurilor”, adică la plasarea lui Dumnezeu în acele aspecte al realității pe care nu le înțelegem. Atunci când o explicație mai naturală apare, Dumnezeu este gonit din ele. Sfârșim prin a spune, asemenea lui Laplace, „Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză (Dumnezeu)”. Dezvoltăm astfel o gândire leneșă, care aparent îl cinstește pe Dumnezeu ca sursă sau cauză a unor fenomene, dar în realitate Îl necinstește, asociindu-L cu superstiția și refuzând să-I recunoască înțelepciunea și măiestria în  folosirea cauzelor naturale pentru împlinirea unor scopuri divine.

Explicația naturalistă: Nu s-a întâmplat nimic neobișnuit.

Poate tocmai răsărea soarele, care le-a venit soldaților în ochi, făcându-i să țintească greșit. Poate puștile erau toate defecte. Poate din greșeală soldaților li s-au distribuit gloanțe oarbe.

Problema acestor explicații este că toate contrazic principiul briciului lui Occam, introducând ipoteze suplimentare. Ele îmi amintesc de o ghicitoare pe care am auzit-o de la Richard Wurmbrant. Ce obiect are ochi si solzi, este agățat într-un copac și are culoarea roșie și vorbește? Răspuns: un pește? De ce? Pentru că eu l-am agățat acolo, și eu l-am vopsit în roșu. Dar de ce vorbește? Pentru ca am plasat un radio în pântecele lui.

Speculația „astrofizică”: Multiplicitatea lumilor necesită ca orice eveniment să aibă loc.

Conform acestei explicații, dată fiind multiplicitatea planetelor în univers, dați fiind cei 13.7 miliarde de ani ai universului cunoscut, și dată fiind posibilitatea unei infinități de universuri pe care nu le cunoaștem (ipoteza „multiversului”), este matematic necesar să existe o lume cu o civilizație în care ești condamnat la moarte și în care toate gloanțele își greșesc ținta. În majoritatea acestor lumi ești ucis, dar în lumea ta particulară supraviețuiești. Este o simplă aplicare a legii numerelor mari: orice experiment cu un rezultat improbabil va rezulta odată în acel rezultat, daca este repetat de un mare număr de ori. De exemplu, dacă arunci zece zaruri, este puțin probabil ca toate să arate numărul 6. Dar daca repeți experimentul de miliarde de ori, este foarte probabil ca cel puțin odată să fi norocos.

Explicația teleologică: A existat intenția să nu fi ucis.

Cuvântul „teleologic” provine de la cuvântul grecesc telos, care înseamnă scop sau țintă. (Foarte probabil că etimologic cuvântul românesc țintă să provină chiar de la telos. Probabil un lingvist poate să confirme.)

O explicație teleologică se bazează pe scopuri sau intenții. Dacă mă întrebi de ce mă deplasez într-un automobil, pot da o explicație bazată pe cauze fizice: pentru că explozia combustibilului din cilindrii motorului produce o mișcare a pistoanelor, care angrenează roțile, propulsând automobilul înainte. O astfel de explicație nu este însă satisfăcătoare. Explicația teleologică este mai rațională în acest caz: pentru că doresc să ajung la o anumită adresă. Această explicație face apel la intenție sau țel.

În cazul experimentului nostru virtual, explicația teleologică ar fi că a fost vorba de o falsă execuție, ne-existând intenția ca să fi ucis. Locotenentul a primit ordinul să o organizeze pentru a te speria, dar nu pentru a te ucide. Astfel de execuții false au avut loc de multe ori în istorie. De exemplu, cunoscutul scriitor rus Dostoievski a fost condamnat la moarte și dus în fața unui pluton de execuție, dar s-a dat un ordin secret să nu fie executat.

Dostoievski În tinerețe, Dostoievski a participat la un grup radical de discuție intelectuală numit Cercul Petrashevsky. Grupul a fost suspectat de activitati subversive, ceea ce a dus la arestarea lui Dostoievski în 1849, și condamnarea sa la moarte.

În 22 decembrie 1849, Dostoievski a fost condus în fața plutonului de execuție, dar a primit o amânare de ultim moment și a fost trimis la un lagăr de muncă din Siberia, unde a lucrat timp de patru ani .

Întrebarea este care dintre aceste explicații este cea mai rezonabilă. Personal înclin spre explicația teleologică și tind să cred că un om rațional ar gândi la fel. Este explicația cea mai satisfăcătoare din punct de vedere intelectual.

Motivul pentru care am adus în discuție acest experiment virtual este că intenționez să mă refer într-o serie de articole la aspecte ale realității care sunt unice și improbabile, și care toate au efectul de a susține viața și civilizația umană. Asemenea execuției care nu ucide, ele ne lasă atât uimiți cât și încântați. Asemenea condamnatului la moarte, ne întrebăm de ce suntem vii și căutăm un răspuns satisfăcător. Clima planetei noastre, compoziția ei chimică, așezarea ei în cosmos, legile fizice – toate acestea sunt în același timp condiții absolut necesare vieții, dar și fenomene extrem de improbabile. Cum le explicăm: prin cauze naturale sau prin intenții divine?

Planeta unică (1)

2 Reg.22.36:  Doamne, Tu mă aperi cu scutul Tău izbăvitor

Solar_Flare Pe 12 octombrie, 2014, observatoarele NASA au detectat o enormă erupție solară. Erupțiile solare sunt explozii enorme în care soarele aruncă în spațiul cosmic cantități enorme de gaz și radiații. De pe pământ, erupția apare ca un filament care se întinde pe jumătate din circumferința soarelui, și are milioane de kilometrii în lungime.

A existat o anumită îngrijorare că această erupție ar putea afecta planeta noastră. Cu toate că anumite efecte ale erupțiilor solare sunt uneori simțite pe pământ, ele nu prezintă un pericol real. Motivul este că atmosfera pământului blochează radiațiile solare.

Soarele este cel care furnizează atât căldura care menține apa în stare lichidă, cât și lumina folosită în fenomenul de fotosinteză. În absența unor condiții speciale, același soare ar putea să distrugă viața în cel puțin trei feluri.

  • Dacă pământul s-ar afla prea aproape de soare, temperatura de la suprafața planetei ar fi prea mare pentru menținerea vieții. Două planete din sistemul solar sunt mai aproape de soare decât pământul. Temperatura de la suprafața planetei Mercur este de 465° C, iar cea de pe suprafața planetei Venus este de 460° C. Celelalte planete au o orbită exterioară celei a pământului. Pe Marte, temperatura la suprafață variază între -140° C și +20° C. Jupiter nu are o suprafață (fiind o planetă gazoasă) dar la partea superioară a norilor temperatura este de -145° C. În același fel, pe Saturn temperatura este de -175° C, pe Uranus -224° C, iar Neptun -218° C.În timp ce distanța față de soare nu este singurul factor care determină temperatura la suprafața planetei, ea are totuși o influență hotărâtoare.
  • Radiațiile solare din spectrul ultraviolet sunt dăunătoare vieții. Ele pot crea cancer, cataracte sau alte probleme de sănătate. Stratul de ozon din atmosferă este cel care captează aceste raze periculoase, ferindu-ne pe noi de efectele lor dăunătoare.
  • Vântul solar este un flux de particule încărcate electric, emise de atmosfera superioară a soarelui. Acest flux ar putea în timp să distrugă și să îndepărteze atmosfera pământului, și în cele din urmă chiar și apa de la suprafața planetei. Se crede că vântul solar ar fi cauza lipsei atmosferei și a apei pe planete Marte, care în urmă cu miliarde de ani ar fi avut o atmosferă și oceane asemănătoare pământului.
    Magnetic_Field
    Motivul pentru care pământul nu a avut soarta planetei Marte este că planeta noastră – spre deosebire de Marte – este apărată de câmpul ei magnetic. Acest câmp magnetic (care printre altele ne ajută să navigăm cu ajutorul busolei) creează un scut care deviază vântul solar. Câmpul magnetic al pământului este creat de mișcarea de convecție a magmei din interiorul planetei.

Vedem deci trei aspecte ale planetei noastre, aspecte care favorizează viața: distanța față de soare, stratul de ozon și câmpul magnetic al pământului.

Întrebarea este dacă aceste condiții favorabile sunt cauză determinantă sau parte a unui plan inteligent, sau amândouă în același timp.

 

Paradoxul lui Fermi

Fermi Enrico Fermi (n. 29 septembrie 1901; d. 28 noiembrie 1954) a fost un fizician italian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1938, descoperitorul fisiunii nucleare. A avut un rol important în conceperea proiectului Manhattan de punere la punct a bombei nucleare.

Se povestește că, fiind odată la masă cu prietenii săi, marele fizician a devenit tăcut, a gândit câteva minute, apoi a exclamat, „Dacă sunt acolo, unde sunt?”

Remarca poate apărea criptică, dar Fermi avea ceva precis în minte. Ceva trebuia să fie din abundență, dar lipsea cu desăvârșire.

Să ne întoarcem pentru moment la principiul mediocrității, la care ne-am referit într-un articol precedent (Revoluția anti-coperniciană). Am văzut cum Copernic a susținut cu argumente științifice că pământul nu se află în centrul universului, că planetele nu se rotesc în jurul pământului, ci planetele și pământul se rotesc în jurul soarelui. Mai târziu, alți gânditori, printre care Giordano Bruno, au avansat idea că nici soarele nu se află în centrul universalului, ci este doar o stea asemenea altor stele pe care le vedem pe cer. În secolul XX astronomii au descoperit că soarele este o stea aflată într-o galaxie „Calea Lactee”, care conține între 100 și 400 miliarde de stele. Dar Calea Lactee, galaxia noastră, este una din sutele de miliarde de galaxii din universul observabil.

Toate aceste observații au dus pe unii gânditori la o concluzie care părea o extindere logică a revoluției coperniciene: principiul mediocrității. Conform acestui principiu, pământul nu are nimic deosebit în univers care să-l facă special. Dacă combinăm numărul de stele din galaxie cu numărul de galaxii în univers și cu numărul mediu de planete din jurul unei stele, ar rezulta că în univers s-ar afla peste 100.000.000.000.000.000.000.000 de planete, deci planeta noastă este cu totul nesemnificativă, în afară de faptul că noi locuim aici.

Ducând acest principiu până la ultimele lui consecințe logice, ajungem la paradoxul lui Fermi, paradoxul care l-a făcut să pună întrebarea la care ne-am referit. Raționamentul se poate enunța ca o serie de premise și concluzii:

  • În galaxia noastră se află peste un trilion de planete.
  • Cu toate că nu toate planetele oferă un mediu favorabil vieții, probabil multe dintre ele se află în așa-numita zonă locuibilă a sistemului lor solar, adică la o distanță potrivită față de stea. Să presupunem ca doar una din 10 planete se află în zona locuibilă. Aceasta ar reduce numărul de planete în care viața se poate dezvolta la 100 de miliarde.
  • Nu toate planetele din zona locuibilă au compoziția chimică necesară vieții. Să presupunem că doar una din 10.000 de planete din zonele locuibile au această compoziție. Aceasta reduce numărul de planete favorabile vieții la aproximative 10 milioane.
  • Premisă (neverificată): Viața apare și se dezvoltă în mod spontan atunci când condițiile sunt prezente. Viața ar fi apărut deci pe aproximativ 10 milioane de planete din galaxie.
  • Premisă (neverificată): Viața evoluează spontan și rezultă în forme superioare, inclusiv în ființe inteligente care creează o civilizație superioară.
  • În timp ce pe 10 milioane de planete ar putea exista ființe inteligente, nu toate se află la același nivel de dezvoltare. Aplicând principiul mediocrității, este posibil ca noi să fim undeva la mijloc, în sensul că unele civilizații sunt inferioare, altele superioare. Să presupunem că doar o cincime dintre aceste civilizații sunt superioare civilizației umane, deci aproximativ 2 milioane.
  • Civilizația umană s-a ridicat în șase mii de ani de la traiul bazat pe culegere de fructe și pe vânătoare, la capacitatea de călătorii interplanetare și la capacitatea de a transmite semnale în cosmos.
  • La timpul astronomic măsurat în miliarde de ani, este posibil ca din cele 2 milioane de civilizații superioare celei umane, unele să aibă un avans de milioane de ani față de noi. Dacă omenirea s-a dezvoltat atât de mult în 6.000 de ani, este posibil ca unele dintre aceste civilizații să fi ajuns la un stadiu în care populează nu doar o planetă sau un sistem solar, ci sute sau mii de sisteme solare. De fapt ar fi logic ca unele din ele să se fi extins în întreaga galaxie.
  • Dacă această logică, bazată pe principiul mediocrității, este valabilă, ar urma că galaxia este populată de ființe extraterestre și cosmosul ar fi plin de semnale trimise de acestea între puncte ale galaxiei.

Și acum, iată paradoxul lui Fermi: Dacă sunt acolo, unde sunt? Cu alte cuvinte, dacă galaxia este plină de civilizații superioare a unor ființe extraterestre – după cum rezultă din principiul mediocrității – unde sunt aceste civilizații? De ce nu detectăm nici un semnal de la ele?

Idea existenței unor civilizații extraterestre a înflăcărat imaginația scriitorilor de literatură științifico-fantastică și a autorilor de filme. Romane precum Războiul Lumilor al lui H. G. Wells sau filme precum ET sau Întîlnire de gradul trei încearcă să descrie momentul în care omenirea se întâlnește cu astfel de extratereștri cu o civilizație superioară.

Idea contactului cu civilizații de extratereștrii nu a rămas însă doar în domeniul literaturii și filmului. Există un număr de proiecte serioase, cunoscute colectiv sub numele de SETI (Search for Extra-Terrestrial Intelligence), finanțate de unele universități americane (inițial și de guvernul SUA), care au ca scop detectarea semnalelor din cosmos care ar putea fi produse de ființe inteligente din afara sistemului nostru solar.

SETI SETI Alien Telescope Array (ATA) ascultă zi și noapte posibile semnale ale unor presupuse civilizații extraterestre

Radiotelescoapele de pe pământ primesc în mod continuu semnale din cosmos. Cele mai multe sunt produse de fenomene astronomice (cum ar fi pulsarii), care nu au nimic de-a face cu civilizații de extratereștrii. Tehnica de calcul modernă este capabilă să le analizeze, pentru a detecta dacă sunt aleatoare, periodice, sau dacă au un conținut informatic inteligent. Până în prezent, nici un semnal purtător de mesaje inteligente nu a fost detectat. Este interesant că la începutul proiectelor SETI au fost transmise semnale de pe pământ, dar aceste transmisii au fost oprite, existând teama că o civilizație superioară care le-ar intercepta ar putea fi ostilă și prădătoare. În prezent, proiectele SETI doar interceptează și analizează semnale primite din cosmos, până acum însă fără a detecta un mesaj inteligent.

Există o serie de încercări pentru a rezolva paradoxul lui Fermi.

Presupunând că principiul mediocrității este corect, s-ar putea avansa anumite teorii care să explice absența extratereștrilor:

  • În timp ce este posibil ca civilizații să apară spontan în univers, de regulă ele se autodistrug printr-o intoxicare a mediului sau prin conflicte interne. Chiar și civilizația noastră se află în acest pericol.
  • Extratereștrii se ascund de noi, din motive mai mult sau mai puțin cunoscute. Cu alte cuvinte, ei nu vor să fie detectați, poate pentru același motiv pentru care noi nu dorim să fim detectați.
  • Extratereștrii comunică prin alte medii și cu alte mijloace decât undele radio care circulă în univers.
  • În timp ce viața și civilizațiile pot apărea în mod spontan, întâmplător noi suntem cei mai avansați, deci nu a existat suficient timp ca extratereștrii să se dezvolte până la punctul de a comunica cu noi. Această ipoteză contrazice însă principiul mediocrității, afirmând ceva special cu privire la pământ și omenire.

Toate aceste explicații nu au un caracter științific, ele nefiind bazate pe observații și legi ale naturii. În plus, ele încalcă principiul briciului lui Occam, multiplicând ipotezele care să explice un anumit fenomen.

În ultimii ani, o serie de savanți au prezentat o altă explicație, care însă încalcă principiul mediocrității. Explicația paradoxului lui Fermi constă în faptul că pământul este absolut unic în universul cunoscut, fiind singura planetă care poate susține viața și dezvoltarea unei civilizații.

Din punctul de vedere al credinței creștine, existența vieții pe alte planete sau chiar a unei vieți inteligente, nu este o problemă în sine. Dacă viața există pe vârfurile munților și în adâncurile oceanelor, de ce nu ar putea exista și pe alte planete? Mai mult decât atât, chiar și existența unei vieți inteligente în afara sistemului solar nu ar contrazice credința creștină. Depinde aici însă ce se înțelege prin inteligență. Un animal poate fi inteligent (până la un anumit nivel), și un computer posedă un anumit fel de inteligență. Ceea ce le lipsește acestora este chipul lui Dumnezeu imprimat în mod unic în om. Animalele sau computerele pot fi inteligente, dar ele nu sunt ființe spirituale care se întreabă cine sunt, de unde vin și unde se duc, și care nu au o relație specială cu un Dumnezeu creator al lumilor văzute și nevăzute.

Ateii au îmbrățișat cu entuziasm principiul mediocrității, dar acest principiu pare a fi contrazis de observațiile și deducțiile științei secolului XXI. Intenționez să discut mai în amănunt acest subiect al unicității pământului.

Laplace, Einstein și Sfântul Palamas

Laplace_Einstein_Palamas

Secolul XIX a fost martorul unei dezvoltări spectaculoase a științei. Fizica a făcut un mare salt înainte, dar și chimia, biologia și alte științe. Toate aceste progrese au contribuit în același timp la apariția unei concepții mecaniciste despre realitatea fizică, concepție depășită mai târziu prin apariția teoriei relativității, a mecanicii cuantice, a geneticii și al altor teorii științifice moderne.

Mecanicismul este definit ca un curent filozofic care neagă sau minimizează ideea de scop în univers, și încearcă să explice toate fenomenele numai prin cauzalitate eficientă. Se bazează pe o extremă simplificare a realității ca materie și mișcare, negând calitatea în favoare cantității. Într-un sens mai restrâns, mecanicismul este o explicație a unor foarte complexe activități ale vieții ca fiind doar produse ale unor interacțiuni fizice și chimice, cunoscute sau necunoscute (New Catholic Dictionary).

Ca și în alte domenii ale vieții, succesul științei secolului XIX a dus la o atitudine de triumfalism, după care toate marile întrebări cu privire la realitate și-au găsit deja răspunsul. Mișcările astrelor, bazele chimice ale vieții, interacțiunile sociale, resorturile psihologice adânci ale omului, până și existența religiei, toate erau în principiu explicate, rămânând urmașilor să precizeze doar detalii legate de toate acestea.

Această atitudine nu ne este străină nici nouă, atunci când viața se reduce la preocupări pur materialiste, la o auto-realizare redusă la plăceri personale, bunuri materiale sau influență socială. Toate par explicabile. Știu cum funcționează automobilul și televizorul, frigiderul și internetul. Cunosc legile pieței, iar revistele de psihologie populara îmi explică de ce oamenii se comportă într-un anume fel și îmi sugerează cum îi pot manipula spre folosul meu. Viața este lipsită de taine.

Se povestește că marele matematician și fizician Laplace a avut o întrevedere cu Napoleon, după ce i-a făcut cadou operele lui. Napoleon l-ar fi întrebat: ”De ce cărțile tale nu fac nici o referință la Dumnezeu?”, la care Laplace i-ar fi răspuns, ”Nu am avut nevoie de această ipoteză”. Într-adevăr, Newton descrisese mișcarea planetelor în jurul soarelui, dar făcuse în același timp ipoteza că întreg sistemul solar ar fi instabil, și că doar – probabil – intervenția periodică a lui Dumnezeu îl readuce într-o stare stabilă. Laplace a continuat și extins aparatul teoretic al fizicii și analizei matematice fondate de Newton, și a demonstrat că de fapt sistemul solar este inerent stabil, ca urmare a legilor cunoscute ale fizicii. Ipoteza numită Dumnezeu nu a mai fost necesară.

Dumnezeul golurilor

Teologii au reacționat la mecanicismul și materialismul secolului XIX printr-o metodologie care în cele din urmă s-a dovedit falimentară. Această metodologie poate fi descrisă prin expresia „Dumnezeul golurilor”, și constă în a atribui prezența lui Dumnezeu în orice fenomen a cărui cauză nu este explicată.  Problema este că atunci când o explicație științifică este descoperită, golul este umplut și Dumnezeu este exclus din acel fenomen.

Iată câteva exemple de goluri acoperite:

Fenomen „Dumnezeul golurilor” Explicația științifică
Energia soarelui În secolul XIX sursa energiei soarelui nu era cunoscută. Dumnezeu îi dă această energie. Energia soarelui provine din reacții termonucleare, în special din transformarea hidrogenului în helium.
Cutremurele De ce periodic anumite zone de pe planetă vibrează, producând adesea mari catastrofe. Numai Dumnezeu le poate produce. Cutremurele sunt produse de eliberarea energiei acumulate prin mișcarea plăcilor tectonice.
Lăcustele Invaziile periodice ale lăcustelor sunt doar expresii ale pedepsei lui Dumnezeu. Populațiile de lăcuste cresc și descresc numeric după anumite legi în care intervin anumiți factori, cum ar fi de exemplu clima.

Problema „Dumnezeului golurilor” nu constă în recunoașterea prezenței Lui (pe care o afirmăm), ci în identificarea Lui cu o cauză necunoscută, dar la același nivel cu restul realității. Această identificare greșită a făcut ca de fapt Dumnezeu să fie treptat exclus din toate ungherele realității fizice, până când unii au exclamat, asemenea lui Laplace, „Nu avem nevoie de această ipoteză”.

O greșeală fundamentală a unei astfel de gândiri, care-L plasează pe Dumnezeu în ungherele necunoscute, constă în idea că Dumnezeu apare ca o cauză din interiorul sistemului, și nu ca o cauză a sistemului însuși. Dumnezeu este văzut ca o ființă cu puteri neobișnuite, dar care face parte din orânduielile realității, orânduieli care implicit I-ar fi transcendente. Așa îi gândeau grecii antici pe zei. Zeii aveau puteri extraordinare, mai presus de cele ale oamenilor, dar ei înșiși erau supuși anumitor legități. Poseidon putea provoca furtuni, dar avea anumite limite, fiind constrâns de alte legi superioare lui.

O problemă de inginerie

Dacă-L privim pe Dumnezeu ca autor și ca susținător al creației, ne așteptăm ca opera Sa să posede o anume perfecțiune care nu face necesară o intervenție pentru a „propti” anumite aspecte care nu au fost îndeajuns potrivite.

Ca autor de software, am scris adesea programe care au necesitat multiple intervenții pentru a funcționa corect. Programul se comporta bine, până când întâlnea o serie de date neprevăzute, când dintr-o dată se oprea afișând o eroare. Trebuia sa intervin, fie prin anumite corecții, fie prin ajustarea datelor în așa fel încât să poată fi corect prelucrate. Imperfecțiunea creației mele venea din imperfecțiunea mea ca inginer de software.

Nu la fel stau lucrurile când este vorba de creația universului fizic. Dumnezeu nu trebuie să pompeze din când în când energie în soare, pentru că energia inițială nu a fost corect calculată. El nici nu trebuie să intervină pentru a scutura pământul, cutremurele fiind dinainte prevăzute în economia planetei, mișcările scoarței având un rol bine recunoscut în asigurarea echilibrului planetei noastre ca mediu de viață.

Afirmațiile de mai sus ar putea duce pe cineva în mod greșit să afirme o filozofie deistă, după care Dumnezeu s-ar fi retras din creație după actul inițial. Universul ar fi asemenea unui ceas care odată tras poate să funcționeze autonom, după propriile lui legi. Dar nici aceasta nu este concepția creștină despre relația dintre Dumnezeu și creație. Creștinismul afirmă nu doar cauza și susținerea lumii fizice, ci și o intervenție specială a unui Dumnezeu care-Și iubește creaturile. Aceste intervenții ale lui Dumnezeu nu au rolul de a corecta imperfecțiuni, ci de a dezvolta o relație de dragoste față de oameni. În ele Dumnezeu apare ca Iubitorul-de-oameni. Putem menționa trei astfel de intervenții speciale:

  • Minunile sunt acte supranaturale (care contrazic sau par a contrazice legile naturii) care afirmă suveranitatea și dragostea Lui
  • Providența lui Dumnezeu folosește realități naturale în folosul iubiților Lui
  • Hristos, Logosul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat și a locuit printre oameni, și a fost răstignit în vremea lui Pilat din Pont, și a înviat, pentru mântuirea noastră

Sper să abordez subiectul acestor intervenții speciale într-un articol viitor. Aș dori să rămânem acum cu ideea că este nepotrivit să-L plasăm pe Dumnezeu în fenomenele fizice pe care nu le înțelegem încă.

O ilustrație (imperfectă)

Cu un anumit risc încerc să folosesc această ilustrație, nu ca o explicație, ci ca un ajutor pentru a înțelege relația lui Dumnezeu cu universul fizic. Punctul principal al ilustrației este deosebirea dintre cauzele interioare sistemului, și cauzele exterioare.

Să ne imaginăm pentru moment o ființă virtuală a cărei cunoaștere se mărginește la imaginile de pe ecranul unui televizor și pe care o numim SVET (Spectator Virtual Exclusiv TV). SVET poate face observații și trage concluzii cu privire la ceea ce vede. În particular, SVET observă că imaginile nu sunt haotice și că mișcările lor sunt supuse unor reguli. De exemplu, un obiect nesusținut cade spre pământ, norii produc ploaie și un cutremur face casele să se prăbușească. SVET observă cauze și efecte care sunt supuse anumitor legi. După aceste legi, cauza căderii este atracția pământului, cauza ploii sunt norii și cauza prăbușirii este cutremurul.

Are SVET dreptate? Într-un anumit fel el este corect. În știința lui, fenomenele fizice sunt explicate și cauzele produc în mod previzibil aceleași efecte. Pe de altă parte, știința lui este limitată prin aceea că lumea lui este redusă exclusiv la ecranul televizorului. Ieșind însă din acest univers limitat, descoperim alte cauze decât cele constatate de SVET. Noi știm că imaginile pe care el le vede și analizează sunt de fapt produse de semnale electrice care generează puncte luminoase pe ecran. Televizorul primește semnale sub formă de unde electromagnetice, pe care le transformă în puncte luminoase de culori si intensități variabile. În universul nostru, mult mai larg decât al lui SVET, cauza ploii de pe ecran nu este norul de pe ecran, ci semnalul primit și prelucrat de televizor. Dacă SVET ar fi conștient de acest semnal, el ar numi norul ca fiind o cauză naturală (care urmează regulile lumii lui) iar undele electromagnetice o cauză supranaturală (care vine din afara sistemului).

Există aici o analogie cu felul în care Dumnezeu susține realitatea fizică. Creația Lui este perfectă și legile ei acționează perfect, fără a avea nevoie de intervenții speciale pentru a le suplimenta. Dumnezeu nu trebuie căutat în cauze obscure ale unor fenomene necunoscute, ci trebuie văzut ca fiind cauza supremă și ultimă nu numai a originii, ci și a susținerii universului.

Einstein

Albert Einstein este fără îndoială cel mai faimos fizician al secolului XX, fiind autorul teoriei relativității speciale și a relativității generale. Einstein nu a fost creștin, nici religios în sens tradițional. Totuși, o anumită religiozitate apare în gândirea lui, mai degrabă una panteistă, care recunoaște o inteligență în spatele universului.

Einstein a fost sceptic cu privire la mecanica cuantică, la care de altfel a adus el însuși contribuții. Nu a favorizat-o mai ales din motive filozofice. Pentru el, caracterul aleator al unor fenomene cuantice nu avea sens. Și-a exprimat opinia printr-o frază celebră:

Dumnezeu nu aruncă cu zarul.

Prin această frază, Einstein și-a exprimat o convingere profundă cu privire la realitatea fizică, aceea că lumea este construită într-un mod rațional, în care fiecare fenomen este ghidat de anumite legi, care legi se combină în mod armonios pentru a susține un univers bazat pe ordine și armonie.

Spre deosebire de Laplace, care nu avea nevoie de ”ipoteza Dumnezeu”, Einstein a intuit că ordinea lumii fizice are în spatele ei un Principiu fundamental. În timp ce fenomenele particulare sunt explicate de legile fizicii, aceste legi nu-și găsesc explicația decât într-o Minte supremă.

Scriptura si Tradiția despre Dumnezeu și creație

Tradiția creștină, prin Scriptură și scrierile părinților Bisericii, abordează subiectul relației dintre Dumnezeu și creație. Dumnezeu apare nu ca un spectator care intervine în anumite aspecte ale lumii fizice pentru a completa anumite lipsuri, ci drept Creator și Susținător al universului.

Evrei 1:3  … Care ține toate cu cuvântul puterii Sale

Fapte 17:28  Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem

Înțelepciunea lui Solomon 11:20  .. ci toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr și cu cumpănă.

Înțelepciunea lui Solomon 11:24, 25  Pentru că iubești toate cele ce sunt și nimic nu urgisești din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. Și cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la ființă?

Fericitul Augustin (comentând Ioan 5:17) Să credem deci că Dumnezeu lucrează necontenit și toate ființele ar pieri dacă El și-ar opri lucrarea.

Sfântul Grigore Palamas în lucrarea sa Triade face o comparație între Dumnezeu și soare. După cum soarele își are razele lui, Dumnezeu își are energiile (lucrările) Lui, printre care lumina și harul. Prin aceste energii divine, Dumnezeu creează, susține și guvernează universul. Prin ele, El transformă Creația și o sfințește, umplând noua creație cu energiile Lui, după cum apa umple un burete. Prin toate acestea, Dumnezeu se descopere umanității. Dumnezeu este incomprehensibil și incognoscibil în natura sau esența Lui, dar cognoscibil prin energiile Lui. Prin chiar aceste energii, din dragostea Lui față de întreaga Creație, Dumnezeu intră într-o relație imediată cu omenirea, într-o întâlnire directă între creatură și Creator. (http://antiochian.org/gregory-palamas)

Palamas exprimă relația dintre Dumnezeu și Creație într-o adevărată perspectivă creștină, în care Dumnezeu este nu doar creatorul și susținătorul creației, ci și iubitorul ei.

Vedem astfel trei nivele la care creația este abordată

Explicarea fenomenelor fizice

Reflecție asupra legilor naturii și a originii lor

Semnificația lor pentru om

Laplace

X

Einstein

X

X

Palamas

X

X

X

Concluzie

Laplace a avut și nu a avut dreptate atunci când a afirmat că nu are nevoie de „această ipoteză” (Dumnezeu). Legile naturii sunt consecvente, raționale și pot fi abordate printr-un aparat matematic avansat. Mișcarea lunii în jurul pământului poate fi descrisă de ecuații care nu fac referință la Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu apare în ele nu ca o variabilă, ci ca însuși autorul consecvenței și raționalității legilor naturii. Ca oameni, ne întrebăm nu doar cum se mișcă astrele, ci și de ce legile mișcării lor sunt consecvente și raționale. Pentru a răspunde, avem nevoie de această ipoteză. Mai mult, ne punem și o întrebare care iese din cadrul imediat al științei: care este semnificația lumii fizice pentru noi. De unde venim, unde ne ducem, de ce suntem aici.

Apa ca ingredient necesar vieții

Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munți vor sta ape.
De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoșa.
Se suie munți și se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece și nici nu se vor întoarce să acopere pământul.
Cel ce trimiți izvoare în văi, prin mijlocul munților vor trece ape;
Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea își vor potoli.
Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas.
Cel ce adapi munții din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul.

Psalmul 103: 7-14

 Cascade

Am colindat în tinerețe, împreună cu un grup de prieteni, munții Făgărașului. A fost o zi în care am umblat vreo zece ore prin ploaie și am ajuns doar spre seară la o cabană, flămânzi și obosiți. Acolo am găsit ceea ce am putea numi un mediu favorabil vieții: o camera curata cu așternuturi uscate, căldură, hrană și adăpost de intemperii.

Rar contemplăm faptul că planeta pe care ne găsim este un mediu favorabil vieții. Aerul ne oferă oxigenul de care sângele nostru are nevoie, plantele și animalele ne oferă hrană, soarele ne oferă căldură iar apa ne oferă un mediu în care se pot desfășura reacțiile chimice esențiale vieții.

Să ne oprim pentru moment la acest simplu element, apa. Apa este una din substanțele supra-abundente pe planeta noastră, acoperind peste 70% din suprafața pământului. Este în același timp un element esențial vieții, alături de carbon. Un corp uman este format din 70% apă, iar crierul conține 80% apă. Abundența ei ne face să-i uităm calitățile dătătoare de viață. Un studiu mai atent ne arată însă proprietățile ei cu totul neobișnuite.

Molecula de apă, formată dintr-un atom de oxigen și doi atomi de hidrogen, este un dipol, un mic magnet cu polul negativ de partea atomului de oxigen și cu polul pozitiv de partea celor doi atomi de hidrogen. Această distribuție îi conferă moleculei de apă o serie de proprietăți esențiale vieții.

Iată câteva feluri în care apa are un rol unic ca mediu favorabil vieții.

  • Toate cele trei forme în care o întâlnim (solid, lichid, gaz) sunt în zona de temperaturi (aproximativ între -50 și +50 Celsius) ale planetei.
    • Dacă s-ar afla doar ca gheață, nu ar putea servi ca mediu în țesuturile ființelor vii. Este însă important să existe ca gheață, pentru că ghețurile reflectă o parte a energiei primite de la soare, jucând astfel un rol important în reglarea climei planetei.
    • Ca lichid, apa este o condiție necesară vieții
    • Starea de vapori este esențială pentru circuitul apei în natură. Ca lichid sau solid, ea ar fi staționară și continentele nu și-ar primi apa necesară vieții.
  • Apa joacă un rol de solvent universal. Faptul că molecula de apă este un dipol o face să interacționeze cu alte molecule care au structură de dipol. Aceste molecule creează împreună cu moleculele de apă o țesătură în care ele sunt uniform distribuite în apă ca mediu lichid. Apa servește deci ca un mediu care poate să dizolve multe substanțe și să le distribuie în interiorul corpului unei ființe vii.
  • Tot din structura bipolară a moleculei de apă rezultă fenomenul de tensiune superficială. Acest fenomen facilitează mișcare apei în vasele capilare, chiar și în absența altor forțe (cum ar fi de exemplu bătaia inimii). Apa poate astfel circula mai bine în țesuturile vii, la care transportă oxigenul sau nutrimentele necesare vieții.
  • O altă proprietate unică a apei constă în faptul că în formă solidă apa are o densitate mai mică, deci este mai ușoară decât în stare lichidă. La temperaturi mici (de exemplu iarna sau în apropiere de poli) apa îngheță întotdeauna la suprafață, nu în adâncuri, unde căldura acumulată se conservă mai bine. Stratul de gheață astfel format este mai ușor decât apa lichidă, deci plutește, captând sub el apa la temperaturi mai mari. Rămânând la suprafață, gheața continuă să fie expusă energiei care vine de la soare, și atunci când anotimpurile se schimbă, ea se topește, revenind la starea lichidă necesară vieții. În lipsa acestui fenomen, adâncurile oceanelor, mărilor și râurilor ar rămânea permanent înghețate, și eventual întreg pământul ar fi acoperit mai mult de gheață decât de apa lichidă necesară vieții.

Observând aceste extraordinare, neobișnuite și cu dătătoare de viață proprietăți ale apei, ca oameni nu ne mărginim a le constata, ci căutăm de asemenea să le înțelegem rostul. Nu ne întrebăm doar „cum?”, ci și „de ce?”. Mai precis, putem pune întrebarea, „De ce există acest lichid care face viața posibilă?” Răspunsul nu poate veni din observațiile științei, care se mărginește la constatarea faptelor și la descrierea lor folosind aparatul matematicii. Răspunsul vine mai degrabă dintr-o perspectivă mai largă decât cea a observațiilor lumii fizice.

În mod fundamental, un ateu (indiferent de cunoștințele lui științifice), ar răspunde că apa, ca și alte fenomene favorabile vieții, sunt fie aspecte inerente fie aspecte întâmplătoare ale lumii fizice, care au făcut posibilă apariția vieții. Relația este de la cauză la efect, fără o direcție, un țel sau un rost anume. Pe de alta parte, unul care crede în Dumnezeu (indiferent de cunoștințele lui științifice) rămâne uimit de inteligenta și creativitatea Creatorului care a pregătit un univers, un sistem solar și o planetă perfectă pentru om.

Revoluția anti-coperniciană

Kopernicus    Nicolaus Copernic (1473 – 1543) a fost cel care a creat o revolutie în cosmologie, înlocuind sistemul geocentric, în care Pamântul se afla în centrul Universului, cu cel heliocentric, în care Soarele este în centrul universului. Copernic a fost în acelasi timp astronom, matematician, economist si prelat catolic, o personalitate renascentista care ramâne pâna în zilele noastre una din cele mai cinstite figuri ale civilizatiei europene.

Înainte de Copernic, conceptia despre Universul fizic era una geocentrica si se baza pe teoriile propuse din antichitate de astronomul grec Ptolemeu în secolul 2 dupa Hristos. În conceptia lui Ptolemeu, Pamântul s-ar afla în centrul universului, iar Luna, Soarele si planetele s-ar misca pe sfere concentrice în jurul Pamântului. Pe sfera interioara, imediat în afara Pamântului s-ar misca Luna, apoi, pe sfere succesive, planetele Mercur, Venus, apoi Soarele, apoi planetele Marte, Jupiter, Saturn, si în cele din urma stelele fixe. Teoria lui Ptolemeu ar putea fi calificata ca o teorie stiintifica, fiind bazata pe observatii, pe calcule si pe rationamente, si fiind capabila – cel putin pâna la un anumit punct – sa faca predictii cu privire la miscarea astrelor. În plus, ea corespundea intuitiei unui observator uman aflat pe suprafata Pamântului.

În lucrarea sa De Revolutionibus, Copernic a propus o noua teorie, dupa care Soarele se afla în centrul universului. Spre deosebire de anumiti predecesori ai sai din antichitate si din evul mediu, Copernic a folosit un aparat matematic si a reusit sa explice anumite observatii astronomice (cum ar fi miscare retrograda a unor planete).

Este interesant faptul ca biserica apuseana a epocii lui s-a opus teoriei heliocentrice. Unele din argumentele împotriva acestei noi teorii se pretindeau a fi luate din Scriptura. Iata câteva texte folosite pentru a argumenta ca Pamântul s-ar afla într-un punct fix în centrul universului:

1 Cronici 16:30

Sa tremure înaintea Lui tot pamântul, ca El a întemeiat lumea si nu se va clatina.


Psalmul 103:5

Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului

Eclesiastul 1:5

Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.

Stim astazi ca aceste texte nu au fost scrise ca teorii stintifice, ci ele folosesc limbajul aparentelor pentru a trage concluzii cu privire la maiestatea creatiei lui Dumnezeu.

La 1539, Luther a scris:

Se vorbeste despre un nou astrolog care vrea sa demonstreze ca pamântul este cel care se misca, si nu cerul, soarele si luna, ca si cum cineva care se afla într-o trasura sau o corabie ar pretinde ca el sta pe loc iar pamântul si copacii s-ar misca pe lânga el. Asa se întâmpla astazi: când cineva se vrea destept, trebuie sa inventeze ceva special, si felul în care o face trebuie sa fie excelent. Nebunul vrea sa întoarca pe dos toata stiinta astronomiei. Dar, asa cum ne spune Sfânta Scriptura, Iosua a poruncit soarelui sa se opreasca, si nu pamântului.

Avem câteva lectii de învatat din opozitia bisericii apusene la noua conceptie heliocentrista a lui Copernic.

Prima lectie este aceea ca credinta Bisericii nu trebuie ancorata în teorii omenesti aflate în afara Scripturii sau a Traditiei (ca de exemplu teoria geocentrica a lui Ptolemeu). Unele teorii stiintifice s-au dovedit nu numai adevarate, ci si capabile sa prezica sau sa masoare cu o extraordinara precizie (exemple: teoria relativitatii, mecanica cuantica) . Altele au fost la fel de adecvate, dar au fost ulterior depasite de teorii mai precise (exemplu: mecanica newtoniana). În sfârsit, altele s-au dovedit complet gresite (exemple: geocentrismul, teoria eterului ca mediu de transmitere a undelor electromagnetice). Successul sau esecul anumitor teorii nu trebuie sa ne faca scepticii cu privire la metodele stiintei, dar trebuie sa ne atentioneze la pericolul unei relatii nepotrivite dintre stiinta si credinta.

A doua lectie importanta este aceea ca Scriptura nu încearca sa ne prezinte teorii cu privire la structura lumii fizice si de aceea se refera la ea folosind limbajul aparentelor. Astfel, daca undeva Scriptura ne spune ca Soarele se înalta pe cer, ea nu pretinde sa construiasca o teorie cu privire la miscarea astrelor, ci se refera la experianta umana a diminetii.

Revenind la Copernic, constatam ca – fara a stirbi cu nimic meritele lui – chiar si teoria heliocentrismului este depasita. Da, este adevarat, Soarele, Luna si stelele nu se rotesc în jurul Pamântului, ci Pamântul se roteste în jurul soarelui. Pe de alta parte, Soarele nu se afla în centrul universului. În cosmologia moderna, universul este limitat, dar nu are un centru. Geometria universului nu este cunoscuta, si asa cum suprafata unei sfere nu are un centru, este posibil ca universul sa aiba o forma geometrica care nu admite un centru. Idea unui centru al universului este complet depasita.

Exista însa un aspect al revolutiei coperniciene care se continua pâna în zilele noastre, sub forma unui principiu care cauta sa-L excluda complet pe Dumnezeu. Acesta este „principiul mediocritatii” – în mare masura preferat de atei –  care afirma ca pamântul, cu toata viata pe care o contine,  sau sistemul solar, sunt “mediocre”, în sensul ca nu au nimic care le-ar face speciale într-un fel sau altul. În sutele de miliarde de stele din galaxia noastra, în stelele din sutele de miliarde de galaxii, s-ar afla în mod necesar alte planete cu caracteristici asemanatoare, care ar permite dezvoltarea vietii sau chiar aparitia unor civilizatii superioare.

Iata însa ca în ultimele decenii principiul mediocritatii este contrazis de o serie de observatii si descoperiri stiintifice. Am putea categorisi aceste observatii în trei categorii.

  • Pamântul este unic prin confluenta unor factori necesari vietii. Printre acesti factori am putea enumera distanta fata de soare, dimensiunile, existenta unui satelit enorm (luna), compozitia chimica, pozitia în galaxie sau înclinatia axei fata de planul de rotatie. În timp ce fiecare dintre acesti factori este posibil, co-existenta lor apare ca un fenomen absolut unic.
  • Existenta vietii este imposibila în afara unor conditii cu totul extraordinare. Viata nu a putut, cel putin pâna acum, sa fie creata în laborator, în ciuda avansurilor stiintei, inclusiv a chimiei si biologiei. Înaltul grad de organizare si complexitate a fiintelor vii de pe pamânt cere conditii initiale care sunt extrem de improbabile.
  • Legile naturii sunt calibrate ca sa faca viata posibila. O mica variatie în anumite constante universale (cum ar fi constanta gravitatiei) ar face viata, si in paricular existenta unor fiinte inteligente, cu totul imposibila.

Voi aborda toate aceste aspecte în articole ulterioare, dar pentru moment vreau doar sa observ ca aceste noi revelatii stiintifice au creat o asa-numita revolutie anti-coperniciana, nu în sensul de a plasa planeta noastra înapoi într-un centru geometric al universului, ci în a-l plasa într-un centru al relevantei în ce priveste viata si inteligenta. Pamântul, viata si omul în particular apar ca fenomene unice si nu ca realitati „mediocre”. Purtator al chipului lui Dumnezeu, omul joaca un rol central în creatie.

 

Fericitul Augustin despre dezbateri cu privire la știință și credință

augustin Este uimitoare actualitatea scrierilor Fericitului Augustin cu privire la relația dintre știință și credință.

Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia – d. 28 august 430,  Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) , episcop, filozof și teolog, era îngrijorat atunci când creștini bine intenționați dar neștiutori cu privire la nivelul științei contemporane se angajau în discuții cu adversari ai credinței creștine care erau mult mai bine pregătiți.

Iată ce scrie Fericitul Augustin:

Există o cunoaștere care poate fi dobândită cu privire la pământ, la cer, la alte elemente ale lumii, cu privire la mișcarea, rotația sau chiar și mărimea și distanța constelațiilor, cu privire la eclipsele predictibile ale lunii și soarelui, la ciclurile anilor și anotimpurilor, cu privire la natura animalelor, a stâncilor și a altor lucruri de același fel. Și se întâmplă că necreștinii posedă cunoștințe în aceste domenii, într-un fel în care ei pot aduce argumente științifice și experimente. Este dezastros, și ceva de evitat cu cea mai mare grijă, ca aceștia să audă pe creștini invocând argumente din ceea ce ei pretind a fi literatură creștină, dar care sunt total nonsens și care nu fac decât să provoace râsul. Și ceea ce e trist nu este că se râde de niște neștiutori, ci faptul că se formează idea că autorii noștri ar susține aceste inepții, în detrimentul celor de a căror mântuire suntem preocupați, și că scrierile lor nu sunt bune decât de aruncat la gunoi.

(De Genesis ad literam – Despre interpretarea literală a Genezei)