Zilele creației

O dezbatere continuă între literaliști care interpretează zilele Genezei ca fiind zile literale de 24 de ore, și alegoriști, care interpretează cele șase zile ale creației ca fiind fie intervale mai lungi (mii de ani) fie epoci sau perioade ale creației.

O primă observație este că în istoria bisericii, chestiunea zilelor creației nu a fost niciodată considerată o chestiune de dogmă. Atunci când fundamentele credinței creștine au fost atacate de erezii, creștinii au dezbătut, s-au întâlnit în sinoade care au emis hotărâri care să enunțe clar dreapta credință. Aceste hotărâri ale sinoadelor au slujit ca ziduri de apărare împotriva ereziilor, și în urma lor dezbaterile au scăzut în intensitate sau au dispărut complet. Așa a fost condamnate arianismul și nestorianismul,  monofizitismul și docetismul, și multe alte erezii. Totuși, nu există edicte ale sinoadelor referitoare la interpretarea zilelor creației, astfel de interpretări rămânând ca teologumene, adică declarații teologice care sunt opinii personale, și nu doctrine sau dogme.

Discuția despre interpretarea zilelor creației a căpătat un nou impuls în vremea noastră, când descoperirile științei aruncă o lumină nouă asupra subiectului. Este interesant de observat însă ce au crezut creștinii primelor secole, care nu beneficiau de cunoștințele de astrofizică pe care le deținem noi, și prin urmare ajungeau la concluzii bazați numai pe cercetarea Scripturii și pe tradițiile pe care le moșteneau. Cercetând scrierile părinților din primele secole, întâlnim o varietate de opinii, ceea ce confirmă din nou libertatea de opinie acceptată de biserică în acest subiect.

Referitor la interpretarea zilele creației, părinții bisericii pot fi împărțiți în literaliști și alegoriști, și unii dintre ei cad într-o categorie sau alta, după cu urmează:

Literaliști: Lactantius, Victorinus, Ephrem the Syrian și Vasile cel Mare.

Alegoriști: Clement din Alexandria, Origen, Ambrose și Augustin.

Probabil cel care se apropie cel mai mult de o înțelegere mai modernă și completă a zilelor creație este Sf. Augustin. Iată ce scrie el:

După socotelile noastre, șapte zile – după modelul zilelor creației – fac o săptămână. Prin trecerea unor astfel de săptămâni timpul avansează, și în acestea o zi este determinată de răsăritul și apusul soarelui; dar trebuie avut în vedere că în timp ce acestea [zilele ordinare în care trăim] se aseamănă zilelor creație, ele nu sunt la fel [de aceeași natură] cu ele. (Despre Geneza, cuvânt cu cuvânt 4:27 [anul 408 d.Hr.]). 

…

Știm cel puțin că ea [o zi a creației] este diferită de zilele cu care suntem obișnuiți (5:2).

…

Căci în acele zile [ale creației] diminețile și serile sunt socotite, până când, în ziua a șasea toate lucrurile făcute de Dumnezeu sunt terminate, și în ziua a șaptea ne este în mod tainic și sublim anunțată odihna lui Dumnezeu. Ce fel de zile sunt acestea este extrem de dificil sau poate imposibil pentru noi să concepem. (Despre cetatea lui Dumnezeu 11:6, [anul 419 d. Hr.])

…

Vedem că zilele noastre obișnuite nu au o seară fără un asfințit al soarelui și nu au o dimineață fără un răsărit al soarelui, dar primele zile ale creației au avut loc fără soare, fiindcă acesta a fost făcut în ziua a patra. Mai întâi, este adevărat, lumina a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, și Dumnezeu – așa citim – a despărțit-o de întuneric și a numit lumina „zi” și întunericul „noapte”; dar ce lumină a fost aceea, și prin ce mișcare periodică a produs seara și dimineața, este mai presus de simțurile noastre; nu putem înțelege cum a fost, dar trebuie să o acceptăm fără ezitare, prin credință. (Despre cetatea lui Dumnezeu 11:7)

Argumentele sfinților părinți pe care îi clasificăm drept alegoriști (în ce privește zilele creației) sunt bazate deci pe următoarele observații.

• Dat fiind că soarele apare creat doar în ziua a patra, este imposibil să tratăm zilele creației ca zile ordinare de 24 de ore. Primele trei zile sunt definite prin textul ”a fost seară și a fost dimineață”. În aceste condiții nu putem socoti ziua, seara și dimineața ca având un sens literal.
• Geneza 2:4: „Iată obârșia cerului și a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul și pământul.” În acest text, o singură zi este echivalentă cu cele șase zile ale creației. Singura reconciliere între acest verset și Geneza 1 se bazează pe idea că în relatarea creației, prin „zi” nu se înțelege o zi ordinară de 24 de ore, ci probabil in interval nedeterminat de timp.

• Fraza ”a fost seară și a fost dimineață” folosită cu privire la primele șase zile ale creației nu apare aplicată la ziua a șaptea. Aceasta ne duce să credem că ziua a șaptea nu este încheiată, deci nu ar fi putut avea 24 de ore.

Să reținem deci:

1. Părinții biserici din primele veacuri au exprimat opinii diferite și uneori contradictorii cu privire la interpretarea zilelor creației, dar aceste diferențe nu au dus la dispute care să creeze schisme sau erezii.
2. Interpretarea ”alegorică ” a relatării creației din Geneza este una rațională și ea apare chiar și în absența cunoștințelor moderne de fizică și astronomie.
3. Unii, ca de exemplu Sf. Augustin, au manifestat o anumită umilință și prudență în privința înțelegerii creației, lăsând loc unor interpretări mai precise odată cu creșterea cunoștințelor științifice.

Acest spirit umil este cel mai bun antidot, pe de o parte împotriva „științifismului” modern care exclude orice reflecție teologică cu privire la creație, pe de altă parte împotriva unui habotnicism periculos care refuză să accepte fapte științifice bine stabilite.

Bazat pe o serie de presupoziții, episcopul anglican James Ussher a calculat că prima zi a creației a fost duminica din octombrie 23, în anul 4004 înainte de Hristos. Calculul său a folosit genealogiile redate în cartea Genezei și în alte cărți istorice ale Bibliei. Presupozițiile lui sunt implicite și folosite fără o judecată cu privire la temeinicia lor. De exemplu, Ussher nu a considerat posibilitatea ca primul verset, „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul” să nu se refere la prima zi a creație, ci la un timp indefinit, și mult mai îndepărtat. Genealogiile se referă, la un timp istoric, prezervat în memoria colectivă a omenirii odată cu apariția civilizației, în ultimii 7000 de ani. Nici acestea nu pot însă fi folosite în mod absolut, unele fiind subiectul a diferite interpretări și ipoteze.

Așa cum am susținut și în alte articole, Scriptura ne relatează istoria relației dintre Dumnezeu și om, fiind mai puțin interesată să ne explice în amănunt legile naturale prin care Dumnezeu Și-a împlinit planurile Lui veșnice. Dar Dumnezeu l-a înzestrat pe o cu inteligență și curiozitate, și mai presus de acestea l-a înălțat pe om deasupra creației fizice. Întrebările cu privire la originea și evoluția universului sunt nu numai legitime, ci sunt inerente naturii umane.

Știința: vârsta universului

Fizica și astronomia secolului XX a făcut progrese remarcabile, până la punctul în care putem cunoaște cu o anumită certitudine vârsta universului. Totuși, cu o anumită umilință, care de altfel este proprie științei, recunoaștem nu numai existența unor mistere, ci și faptul că în spatele universului fizic există cauze care îl transcend, și pe care nu le putem investiga cu metodele proprii științei.

Înțelegerea noastră cu privire la mărimea și vârsta universului  a evoluat  în mod accelerat în ultima mie de ani. În cosmologia lui Ptolemeu, pământul se afla în centrul geometric al universului, soarele și stelele rotindu-se în jurul lui. Copernic a depășit această concepție, observând că de fapt pământul se rotește în jurul soarelui. Însăși idea de centru al universului a dispărut mai târziu, când s-a ajuns la concluzia că soarele este el însuși o stea, una din milioanele sau – cum s-a constatat mai târziu – din miliardele de stele din galaxia noastră, Calea Lactee. Chiar și mai recent, în secolul XX, s-a descoperit că galaxia noastră, care are aproximative 200 de miliarde de stele, este una din cele aproximative 200 de miliarde de galaxii din universul vizibil.

Majoritatea oamenilor de știință acceptă acum că vârsta universului este de aproximativ 13,8 miliarde de ani.  Această vârstă a fost stabilită prin diferite metode, calcule și măsurători, care toate concordă în rezultatele lor.

În 1929, astronomul american Edwin Hubble a făcut o descoperire epocală, de la care s-a ajuns în cele din urmă la calcularea vârstei universului. El a studiat spectrul luminii de la diferite corpuri cerești și a constatat ca acest spectru se deplasează spre extremitatea culorii roșii. Dat fiind că lumina constă din unde electromagnetice, această deplasare a spectrului este o manifestare a efectului Doppler și  indică faptul că toate corpurile cerești se îndepărtează unele de altele.

Efectul Doppler se referă la schimbarea frecvenței cu care percepem undele, atunci când obiectul care le emite se apropie sau se depărtează de noi. Simțim acest efect atunci când ne aflăm în aproprierea unei locomotive care șuieră. Când locomotiva se apropie, undele acustice sosesc cu o frecvență mai mare, deci sunetul este deplasat către partea mai acută a gamei. După ce locomotiva a trecut și se îndepărtează, undele sosesc cu o frecvență mai mică, deci sunetul este deplasat către partea mai gravă a gamei. Cunoscând frecvența în repaus a șuierului locomotivei, un observator poate să-și dea seama, fără să privească, dacă locomotiva se apropie sau se depărtează. Mai mult, cu instrumente suficient de precise, el poate chiar să măsoare viteza locomotivei.

Undele luminoase sunt supuse aceluiași efect Doppler. Daca o stea se îndepărtează, frecvența undelor scade, deci lumina se deplasează spre roșu. Dacă steaua se apropie, frecvența undelor crește, și lumina pe care o emite apare deplasată spre violet.

Hubble a descoperit că spectrul lumii de la stele este deplasat spre roșu, ceea ce înseamnă că toate se îndepărtează de pământ. Aceasta nu trebuie să creeze impresia falsă că pământul ar fi un centru al acestei mișcări. Hubble a descoperit că viteza cu care un corp se deplasează este proporțională cu distanța la acel corp. Aceasta dovedește că este vorba de o inflație uniformă a spațiului, oarecum asemănătoare cu inflația unui balon, pe care toate petele de la suprafața lui se îndepărtează uniform unele de latele, fără a exista un punct pe sferă care să fie centrul acestei mișcări.

Concluzia este inevitabilă: universul se află într-o stare de inflație, a cărei viteză poate fi calculată și descrisă prin ecuații ale fizicii. Dar aceste ecuații au o proprietate interesantă, care ne dă posibilitatea de a studia mișcarea universului derulând-o invers, așa cum un film poate fi reversat și vizionat de la un anumit moment către început. În acest caz, putem calcula când a fost acel „început”, anume cu 13,8 miliarde de ani în urmă. Este o situație asemănătoare cu aceea în care, dacă cunoaștem că un automobil intră în Cluj, venind  de la Brașov, cu o viteză medie de 70 kilometrii pe oră, putem calcula că a plecat din Brașov cu 3 ore și 53 de minute în urmă.

În cazul inflației universului, legile fizicii ne permit să calculăm nu numai vârsta universului, ci și cum s-a manifestat acel început. Așa s-a introdus idea de Big Bang (Marea Explozie), care afirmă că toată materia, dar și spațiul însuși ar fi fost concentrate într-un volum infinitezimal. Mai mult, se pot calcula energiile și forțele care s-au manifestat și reacțiile dintre particulele elementare la miimi de secundă după pornirea procesului de Big Bang. S-a putut astfel calcula că substanțele care au rezultat au fost hidrogenul (în proporție de aproximativ 80%), heliul (în proporție de aproximativ 20%) și litiul, și ele au apărut doar la 377.000 de ani după Big Bang, înainte de acestea ne-existând atomi stabili. S-a putut calcula că primele stele au apărut la aproximativ 300 de milioane de ani după Big Bang, în urma colapsării norilor de hidrogen și heliu sub forța gravitației.

Știința nu face nici o afirmație cu privire la ceea ce a fost „înainte” de Big Bang. Din punct de vedere matematic, avem de-a face cu o „singularitate”, în care legile fizicii nu mai au sens. Este ca și cu am împărți numărul 1 la numere tot mai mici 1/2, 1/3 , 1/4, etc. dar împărțirea la cel mai mic număr ne-negativ posibil, adică la 0, nu are sens. Dincolo de Big Bang orice afirmație vine fie din speculație, fie din revelație.

Teoria inflației universului nu este o teorie speculativă (cum ar fi cea cu privire la existența OZN-urilor) ci una bazată pe observații, măsurători și calcule precise. Precizia ei a fost confirmată în mod spectaculos în anul 1964 prin descoperirea radiației cosmice de fond de către doi ingineri care lucrau la Bell Labs, în New Jersey, SUA. Teoria inflației prezicea existența acestei radiații și calcula intensitatea ei ca fiind echivalentă cu o temperatură de aproximativ 4 grade Kelvin. Ce doi ingineri, Arno Penzias și Robert Wilson, care făceau experimente cu un anumit fel de antenă, au constatat că încercând să capteze semnale radio, nu pot elimina un anumit „zgomot”, care venea cu aceeași intensitate din toate direcțiile universului. Astrofizicienii au confirmat mai târziu că acest „zgomot” era exact acea radiație de fond prezisă de teoria inflației universului, și cu aceeași intensitate măsurată ca cea prezisă.

Știința: mărimea universului

Problema vârstei universului este intim legată de problema distanțelor în univers. Și acestea au putut fi deduse printr-o serie de descoperiri și calcule.

Este poate surprinzător pentru noi să aflăm că Eratostene a calculat cu precizie mărimea circumferinței pământului în secolul III î.d.Hr. El a observat o diferență între mărimea umbrei unui obiect de înălțime fixă, la aceeași oră, în două orașe (Alexandria și Syrene) aflate la o distanță cunoscută. Atunci când în Syrene umbra era zero, adică exact la amiază, în Alexandria umbra și obiectul formau un triunghi cu un unchi de 7,2 grade. De aici calculul a fost relativ simplu, la nivelul geometriei și trigonometriei de liceu. El a dedus astfel că pământul ar avea o circumferință de 40.250 de kilometri, foarte aproape de circumferința calculată cu precizie în ultimele secole, de 40.096 kilometri. Am menționat acest calcul pentru a arăta capacitatea extraordinară a omului de a stabili fapte științifice, capacitate sădită fără îndoială în el de Dumnezeu. Tot gânditorii antici au reușit să deducă raportul de mărime dintre pământ și lună și dintre distanța la lună și distanța la soare. Astăzi toate aceste distanțe sunt ușor de calculat cu o mare precizie.

Distanța față de stele poate fi calculată prin metoda paralaxei. Aceasta se bazează pe faptul că dacă ne deplasăm perpendicular pe direcția în care privim un obiect, unghiul dintre direcția deplasării și direcția spre obiect se modifică. De fapt prin același fenomen percepem cu ochii distanța la un obiect apropiat, și în felul acesta avem „senzația” de adâncime. Am pus cuvântul senzație în ghilimele, pentru că nu este vorba de o senzație directă, ca cea a văzului sau auzului, ci de un calcul pe care creierul îl face în mod misterios bazat pe unghiurile diferite din care cei doi ochi văd obiectul.

În cazul stelelor, le vedem din unghiuri diferite în iunie și decembrie, când pământul se află la puncte opuse în rotația lui în jurul soarelui. Măsurând aceste unghiuri și cunoscând dimensiunile elipsei pe care se mișcă pământul, se poate calcula distanța față de stelele nu prea îndepărtate. Se știe astfel că steaua cea ai apropiata de noi este Alpha Centauri, care la o observație mai precisă este un complex de trei stele aflate la aproximativ 4,37 ani lumină de soare. Dintre cele trei, cea mai apropiată este Proxima Centauri, la 4,24 ani lumină. Ca să înțelegem această distanță, putem face o comparație. Nava spațială New Horizons lansată de NASA ajunge în apropierea lui Pluto, în sistemul nostru solar, după o călătorie de 9 ani. Urmând aceeași viteză, ar ajunge la Proxima Centauri după 78.000 de ani. Aceasta este steaua cea mai apropiată de noi!

Distanțele la stelele mai îndepărtate pot fi măsurate prin alte metode. S-a descoperit un tip de stele, numite cepheide, care au o luminozitate variabilă.  În anul 1908, astronoma Henrietta Swan Leavitt a observat o relație între perioada variației și luminozitatea stelei cepheide. Cum luminozitatea depinde și de distanță, s-a putut dezvolta o ecuație prin care să se calculeze distanța în funcție de perioada variației și intensitatea luminozității. În timp ce distanța la stelele apropiate este calculată prin metoda paralaxei, distanța la stelele cepheide este calculată prin această ecuație. Multe stele sunt în aceleași formațiuni stelare cu surorile lor cepheide, și prin urmare se poate calcula distanța la ele.

Am menționat că distanța la cea mai apropiată stea este de 4.24 ani lumină. Este interesant de știut că folosind telescopul Hubble, vedem galaxii la aproximativ 13 miliarde de ani lumină distanță.

Una din cele mai impresionante imagini pe care le-am văzut vreodată este cea numită ”câmpul din spațiul adânc”, în care vedem nenumărate galaxii presărate pe o porțiune infimă din arcul ceresc, dar aflate de distanțe de miliarde de ani lumină.

În timp ce știința stabilește fapte prin intermediul observațiilor, măsurătorilor și deducțiilor logice, putem reflecta din punct de vedere teologic la semnificația acestor fapte.

Teologie: semnificația mărimii universului

În Psalmul 8, autorul exclamă:

Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul ca să-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? (Ps. 8:3,4)

Enormitatea raportului dintre om și univers ne poate duce la concluzii extrem opuse.

Pentru ateu, micimea pământului în raport cu restul universului este o dovadă a lipsei noastre de semnificație la scara întregului univers. Nu suntem decât o fărâmă, un grăunte de nisip pierdut în spațiu, locuitorii unei planete mijlocii într-un sistem solar mediocru, într-o galaxie ca multe alte miliarde de galaxii. Este o viziune deprimantă.

Psalmistul are inițial aceeași reacție, dar reflectând apoi la semnificația omului, el spune

Micșoratul-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el si l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, Oile și boii, toate; încă și dobitoacele câmpului; Păsările cerului și peștii mării, cele ce străbat cărările mărilor. (Ps. 8:5-8).

Așa cum observa cineva, diferența dintre un om și o galaxie este aceea că în timp ce omul poate gândi despre galaxie, galaxia nu poate gândi despre om. Adevărata diferență nu este în dimensiuni, ci în semnificație.

Dacă psalmistul era impresionat de mărimea unui univers a cărui dimensiuni nu le știa, noi trebuie să fim și mai impresionați de dimensiunile universului relevate de știința modernă. Psalmistul nu-și putea imagina imensitatea sistemului solar sau a galaxiilor. Cunoscându-le, noi rămânem și mai perplecși și uimiți. Toate acestea sunt mărturii ale unui Dumnezeu mult mai mare decât credeam. De aceea, nu putem decât să exclamăm, asemenea psalmistului,

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! (Ps. 5:9).

Teologie: semnificația vârstei universului

O altă proporție misterioasă este cea dintre istoria umană și vârsta universului, adică între 7.000 de ani și 13.8 miliarde de ani. Dacă Dumnezeu a avut un plan cu privire la om, de ce a trebuit să aștepte miliarde de ani?

Poate una din chei o găsim în expresia „la împlinirea vremurilor” (Efeseni 1:10). Dumnezeu lucrează în timp și Își desfășoară planurile lui fără greșeală și fără grabă. El pregătește terenul și acționează decisiv și precis atunci când totul este „împlinit”. Israelul s-a întors din Egipt exact atunci când civilizația canaaneană a atins maxima decădere. Adam a căzut în păcat, dar Hristos S-a născut în zilele lui împăratului August și a pătimit în zilele lui Pilat din Pont. Evanghelia s-a răspândit într-o vreme când lumea romană era pregătită, având limbi comune (latina și greaca) și drumuri pe care misionarii se puteau deplasa ușor pe distanțe mari.

Teologie: misterul creației

Am prefera să înțelegem creația într-un mod simplu și pozitiv, dar atât Scriptura cât și știința ne lasă cu nenumărate mistere.

Tainele Scripturii:

Ce înseamnă acel „la început” din Geneza 1:1?

Cum să înțelegem zilele creației? Cât timp au durat ele?

Ce a fost decurs din proprietățile pe care Dumnezeu le-a dat materiei și ce a fost o intervenție adițională a lui Dumnezeu?

Tainele științei:

Ce este „materia întunecată” care oferă singura explicație pentru formarea galaxiilor?

Ce este „forța întunecată” care explică inflația universului?

Ce a fost înainte de Big Bang?

Poate în timp vom primi răspunsuri la unele din aceste întrebări. Până atunci singura atitudine corectă este una de mirare și umilință.

Până în secolele recente au existat puține cunoștințe științifice cu privire la originea universului, a vieții și a omului. În lumea creștină, singura sursă de cunoaștere cu privire la aceste subiecte a fost Biblia. Mulți gânditori creștini au folosit primele trei capitole ale cărții Genezei ca o sursă de informație, venind cu diferite interpretări ale textului Bibliei.

Sunt trei întrebări fundamentale:

Cum a apărut universul fizic?

Cum a apărut viața?

Cum a apărut omul?

Le numesc fundamentale pentru că răspunsurile sunt de natură să modeleze concepțiile cu privire la rostul existenței noastre. Nu este vorba de o simplă curiozitate. Pisica mea poate fi curioasă ce se află după colț și câinele meu poate fi curios de unde vine un zgomot, dar curiozitatea lor se limitează întotdeauna la mediul lor imediat. Întrebări cum ar fi „De unde vin?” sau „Care este rostul meu?” sunt profund umane și de natură spirituală.

Au existat teologi care au abordat istoria creației din Geneza 1-3 cu un anumit respect și cu o anumită umilință, tratând-o ca pe o sursă de cunoaștere, dar recunoscând în același timp capacitatea noastră limitată de a o înțelege. Pe de altă parte, alții au citit acest text ca pe un manual care ne oferă o tratare sistematică și „științifică” a subiectului. Cu alte cuvinte, Geneza 1-3 s-ar asemăna – să zicem – unui manual de fizică de liceu, din care citesc despre legile electricității. Această abordare i-a dus adeseori la concluzii și explicații greșite, ulterior infirmate de descoperirile fizicii, geologiei, astronomiei și cosmologiei moderne, producând o aparentă contradicție între știință și credință.

Când un creștin afirmă că lumea a fost creată în șase zile literale, el nu citează, ci interpretează Scriptura, și anume într-un mod literal, pe care credem că nici măcar autorul cărții nu l-a intenționat. Iată un simplu exemplu, din Geneza 1: 11-13, în care citim despre ziua a treia a creației.

Textul nu afirmă că Dumnezeu ar fi spus „să fie verdeață”, ci dimpotrivă expresia „pământul a dat din sine verdeață” ne sugerează un proces natural, chiar dacă a fost inițiat de Dumnezeu. Nu este vorba deci de o creație „ex nihilo”, din nimic, ci de direcționarea unui proces natural. Dar într-un proces natural vegetația care apare din pământ nu de dezvoltă într-o singură zi până la punctul în care pomii roditori să producă semințe. Este rațional să deducem, bazați doar pe Scriptură și fără ajutorul unor cunoștințe științifice, că ziua a treia a creație, și prin urmare celelalte zile ale creației, nu au fost zile literale de 24 de ore. În lumina cunoștințelor științifice pe care le posedăm acum, această concluzie apare și mai rezonabilă.

Dacă o interpretare literală nu este posibilă, atunci ce putem deduce din text? Nu intenționez să descriu aici alte metode de interpretare, nici să rezolv problema armonizării Scripturii cu concluziile științei. Doresc însă să enunț aici trei principii pe care le voi folosi în viitor.

1. Geneza 1-3 este adevărată fără a fi științifică.

Știința se bazează pe o metodologie care folosește activități specifice: observație, deducție, ipoteză, experiment, măsurare, confirmare (nu neapărat în exact această ordine). Se spune că Newton ar fi ajuns la teoria gravitației observând cum un măr cade din copac. El a dedus că există o forță care-l atrage spre pământ și a dedus formula care ne dă intensitatea acestei forțe. Galiei a făcut experimente care au confirmat că toate corpurile cad cu aceeași viteză (în absența frecării cu aerul). Teoria gravitației a fost confirmată de observațiile astronomice.

Nu însă orice cunoaștere este de natură științifică. Cunoașterea personală nu are în general atributele unei cunoașteri științifice. În Geneza 4:1 citim că Adam a cunoscut-o pe Eva, dar această cunoaștere a fost personală și intimă, nu una științifică. Adam nu a pus-o pe Eva pe un cântar și nu i-a studiat circulația sângelui. La fel, știu când îmi place de o persoană, fără a putea face măsurători sau a construi teorii bazate pe deducții.

În general afirmațiile cu caracter teleologic (care indică un scop) nu sunt de natură științifică. Tot așa, afirmațiile referitoare la cauze ultime sunt în afara domeniului științei. Astronomii și fizicienii moderni refuză să răspundă la întrebarea „care a fost cauza evenimentului Big Bang”. Ei nu refuză pentru că întrebarea nu are sens, ci pentru că recunosc cu integritate intelectuală că răspunsul iese din cadrul științific în care ei lucrează.

2. Scopul Genezei este unul teologic.

Geneza 1-3 ne răspunde deci la întrebări fundamentale fără a folosi metoda științifică. Textul ne enumeră anumite fapte, dar interesul nu este să ne dea o explicație științifică ci una teologică. În principiu, Geneza ne spune că

• Universul fizic nu este auto-existent, ci creat
• Creația a fost progresivă, constând din anumite etape și procese
• Culminarea creației a fost omul

În mare parte Geneza 1-3 apare ca o polemică împotriva altor concepții (am putea spune naive) care circulau în lumea antică. Apare un singur Dumnezeu, și nu o pleiadă de zei în conflicte unii cu alții. Soarele și Luna nu apar numiți așa, ci doar ca ”luminători”, ceea ce le degradează de la statutul de zeități atribuit în credințele altor culturi, la acela de simple obiecte încadrate în scopurile lui Dumnezeu.

O întreagă teologie poate fi găsită în aceste trei capitole ale Genezei. Aflăm, de exemplu, că

• Omul nu a fost o ființă spirituală care a decăzut la o existență fizică (cum are fi crezut mai târziu gnosticii), ci o ființă fizică ridicată la un nivel spiritual.
• Obiectele fizice ale creației nu sunt divine, ci au scopul de a împlini planurile veșnice ale lui Dumnezeu.
• Omul a fost pus deasupra creație. Adam a dat nume animalelor, ceea ce implică o cunoaștere și dominare a lumii fizice.
• Dumnezeu a creat o stare de perfecțiune pentru om, de la care acesta a căzut.

Scriptura nu este preocupată de detaliile fizice ale acestor realități, cu toate că le menționează în mod tangențial.

3. Observațiile fizice sunt făcute din perspectiva unui observator uman.

Acesta este un principiu foarte important, care ne ajută să armonizăm detaliile fizice ale Genezei cu observațiile și teoriile științifice moderne. Pentru a înțelege mai bine, voi da un exemplu.

Afirmația ”pe când soarele a început să de înalțe pe cer, am pornit la drum” poate fi perfect adevărată din punctul de vedere al unui observator uman. Ceea ce se afirmă este că observatorul a perceput urcarea soarelui pe cer, fără a promova nici o teorie cu privire la mișcarea astrelor. O formulare științifică modernă ar putea fi ”când în mișcarea de rotație a pământului în zona în care mă aflam a ajuns să apară soarele, am pornit la drum”. Dar această formulare este inutilă atunci când scopul meu este să descriu o întâmplare din viața mea.

Cum se aplică aceasta în cazul Genezei? Părerea pe care o formulez aici este personală, poate acceptată și de alții, dar pe care nu o avansez ca pe un adevăr teologic necesar.

Voi porni cu o observație privitoare la revelație și la inspirația divină a Scripturii. De cele mai multe ori revelația nu este bazată pe o comunicare verbala de la Dumnezeu la om, ci pe o arătare a unor realități. Există excepții, ca de exemplu atunci când Dumnezeu vorbește unui profet, sau când Iisus dă învățături explicite.

Se poate stabili o anumită paralelă între cartea Genezei (prima din canonul Scripturii) și cartea Apocalipsei (ultima din canonul Scripturii). În prima aflăm despre origini, în ultima aflăm despre finaluri. Geneza ne spune de unde venim, Apocalipsa ne spune încotro ne ducem. Să observăm însă că în cartea Apocalipsei Ioan ne descrie evenimente din viitor pe care ”le vede”. Dumnezeu nu-i descrie prin cuvinte cum va fi, ci îi arată. Cum este posibil acest lucru nu știm, dar știm că Dumnezeu este creatorul și susținătorul spațiului și a timpului, pe care le poate manipula și arăta așa cum crede El de cuviință.

Cred că autorul uman al cărții Genezei a avut o experiență asemănătoare cu cea a autorului Apocalipsei. Lui nu i s-a spus cum a fost, ci i s-a „arătat” cum a fost. El a văzut cum au fost create astrele, lumina, soarele și pământul. El a văzut cum pământul a dat vegetație și s-a umplut de animale. El a văzut ”suflarea” prin care Dumnezeu a creat omul modern, a văzut cum omul a fost ispitit și a căzut. Sunt obligat să folosesc ghilimele, pentru că mă refer la fenomene și evenimente pe care nu le cunoaștem complet.

Este deci posibil ca autorul uman al Genezei să fi folosit expresii care, asemenea expresiei ”soarele s-a înălțat pe cer”, să fie adevărate, fără intenția de a le comunica într-un limbaj științific. Ele sunt adevărate ca relatări ale unui om care a văzut, dar care nu are limbajul, conceptele și cunoștințele secolului XXI.

Descătușați de prejudecățile ateiste și din strâmtoarea interpretărilor literele, suntem deci liberi să explorăm problema originilor. Din știință aflăm cum, din teologie aflăm de ce. Din descoperirile științei ne putem minuna de înțelepciunea lui Dumnezeu, iar din teologie aflăm cum să ne aliniem la scopurile Lui veșnice.

Imagine obtinută de telescopul Hubble

O dezvoltare interesantă in fizică la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI a fost apariția conceptului de multivers. Prin multivers se înțelege existența separată a multor universuri inaccesibile din universul nostru fizic cunoscut. Aceste universuri pot avea fie aceleași legi fizice, fie legi fizice deferite de universul nostru.

Fără a-i suspecta pe fizicienii care au introdus acest concept din motivații ideologice, este evident că multiversul i-a ajutat pe unii să rezolve într-un cadru exclusiv materialist o problemă majoră a cosmologiei: existența calibrării fine a universului.

Ce se înțelege prin calibrarea fină a universului? După cum am văzut, pământul, planeta noastră, are toate caracteristicile fizice (distanța de față de soare, câmpul magnetic, abundența apei, clima etc.) calibrate în așa fel încât viața să fie posibilă. Un creștin Îl laudă pe Dumnezeu și se minunează în fața perfecțiunii lumii pe care a creat-o pentru oameni. Un materialist are o explicație, care de altfel este plauzibilă: există trilioane de sistem planetare și este logic ca noi să ne aflăm exact într-un astfel de sistem care susține viața. Pentru un materialist, faptul că ne aflăm pe o planetă calibrată pentru viață este o tautologie, pentru că nu ne-am putea afla pe o planetă nefavorabilă vieții! Descartes a spus Cogito Ergo Sum. La fel am putea spune, Trăiesc, deci planeta mea este favorabilă vieții.

Nu aceeași logică poate fi aplicată însă atunci când vorbim de calibrarea fină a universului, care în multe feluri este mult mai perfectă chiar decât calibrarea planetei. Sper ca într-un articol viitor să descriu mai pe larg această calibrare, dar aici voi da un singur exemplu.

Fizicienii și cosmologii vorbesc în ultima vreme despre materia întunecată (în engleză: dark matter). Constatarea este că universul trebuie să conțină o materie care nu emite nici un fel de radiații, deci nu poate fi detectată. Materia întunecată este singura explicație pentru existența galaxiilor. Mai mult, din calcule rezultă că materia întunecată formează majoritatea materiei din univers, aproximativ 70%. Materia întunecată este în mod indirect necesară pentru posibilitatea vieții în univers. Într-adevăr, în absența ei nu s-ar forma galaxii, deci nu s-ar forma stele, deci nu s-ar forma elementele mai grele decât hidrogenul și heliumul, deci chimia vieții – bazată în mare parte pe carbon – nu ar fi posibilă. Iată acum faptul uimitor: pentru ca tot acest lanț de condiții necesare vieții să fie posibil, cantitatea de materie întunecată din univers trebuie să fie calibrată până la a 123-a zecimală! Acesta este doar un exemplu, și multe altele ar putea fi oferite.

Să repetăm: calibrarea pământului pentru viață poate fi explicată ca un fapt statistic. Din trilioanele de planete ale universului, se putea întâmpla ca cel puțin una să fie calibrată perfect. Dar cum explicăm calibrarea universului pentru viață? În fond cunoaștem doar un singur univers, deci nu putem folosi aceeași explicație. Există doar două explicații: (1) un Creator atotputernic a creat un univers în care viața să se poată dezvolta, și (2) există multiple universuri, sau un multivers, al nostru fiind doar întâmplător favorabil vieții.

Așa cum am menționat mai sus, nu-i suspectez pe fizicieni și cosmologi că au introdus noțiunea de multivers pentru a găsi o explicație materialistă a calibrării universului, cu toate că unii o folosesc exact în acest scop. De fapt există o anumită logică în noțiunea de multivers, logică ce nu face apel la considerații ideologice sau filozofice.

Aș dori aici să observ că în creștinism existența a multor lumi nu numai că este acceptată, dar apare ca o componentă esențială a credinței. Scriptura vorbește despre pământ (universul fizic) dar și despre cer (primul cer, al doilea cer, al treilea cer, etc.) și despre hades. Spre deosebire de multiversul cosmologiei moderne, aceste lumi sunt de naturi diferite, dar nu complet izolate. Sufletele oamenilor pot exista în fiecare din aceste lumi. Ele ne sunt cunoscute prin revelație sau prin viziuni pe care le-au avut anumiți oameni. În lumea noastră fizică pot apărea uneori ființe din altă lume, ca de exemplu îngeri. Putem deci observa că în timp ce știința materialistă a secolului XIX privea existența multor lumi ca pe o fantezie religioasă, știința secolului XXI a reintrodus idea multor lumi, cu toate că într-un context diferit.

Care este explicația fizică a multiversului? În cartea sa Universul nostru matematic, fizicianul suedez Max Tegmark, adeptul al unei filozofii materialiste,  descrie patru nivele de multivers.

Nivelul I constă din acele zone ale universului fizic care nu ne sunt fizic accesibile. Dacă universul a apărut în urmă cu 13,5 miliarde de ani, începând cu evenimentul numit Big Bang (Marea Explozie), orice parte a universului aflată la o distanță de mai mult de 13,7 miliarde de ani lumină nu ne este accesibilă, pentru simplul motiv că nici un semnal luminos nu ar fi avut suficient timp să ajungă la noi. Mai mult, cum universul se află în expansiune, aceste regiuni devin în timp și mai îndepărtate, deci și mai puțin accesibile. Ca un fapt interesant, știm că tehnologia modernă folosită în astronomie poate accesa zone ale universului până la aproximativ 13 miliarde de ani lumină. Chiar dacă tehnologia este perfecționată, acele zone îndepărtate rămân în mod fundamental inaccesibile. Lumile din Nivelul ne sunt inaccesibile, dar ele sunt guvernate de aceleași legile fizice.

Nivelul II ar consta din părți ale universului fizic în care legile fizice sunt mai mult sau ai puțin diferite decât cele cunoscute în lumea noastră. Posibilitatea unor astfel de lumi se bazează pe faptul că anumite ecuații ale fizicii (cu ar fi ecuația relativității generalizate) au multiple soluții, dintre care doar una este manifestată în universul nostru. Idea este că prin expansiunea universului, s-ar putea forma insule în care ecuațiile să rezulte în soluții diferite. Fizica acestor insule de univers ar fi deci diferită de fizica pe care o cunoaștem, nu atât prin existența altor ecuații, ci prin condiții inițiale diferite care duc la soluții diferite. Constantele universale care sunt esențiale în calibrarea universului ar putea avea alte valori. Universurile din nivelul II ar putea sau nu ar putea să favorizeze viața.

Nivelul III este în dedus din mecanica cuantică, în care, spre deosebire de mecanica clasică deterministă,  un experiment repetat în condiții identice poate avea rezultate diferite. Principiul cuantic de nedeterminare a lui Heisenberg stipulează că daca măsurăm poziția unei particule elementare, atunci nu putem determina momentul (viteza) ei, și invers, daca îi determinăm momentul nu îi putem determina poziția. După o anumită interpretare a mecanicii cuantice în care un eveniment poate avea o mulțime de rezultate, idea este că TOATE aceste rezultate există obiectiv. Fiecare eveniment cuantic rezultă deci într-o rupere a liniilor de existență a universului în multiple linii de existență, din care doar una ne este accesibilă, anume cea pe care întâmplător ne aflăm. Multiplicitatea liniilor de existență a universului ar fi practic infinită. Există un univers în care întâmplător ai murit într-un accident la vârsta de doi ani, un altul în care nu ai întâlnit femeia sau bărbatul cu care te-ai căsătorit, și în altul în care ai primit premiul Nobel pentru pace. Aproape tot ce este posibil există de fapt, dar într-o altă linie a universului, de care te-ai despărțit definitiv, și care îți este inaccesibilă.

Nivelul IV este mai mult o speculație și constă din constatarea că universul nostru are anumite obiecte (de exemplu particule elementare)  și anumite relații între ele (legi fizice), toate acestea putând fi descrise matematic. Universul este deci o implementare a unei anumite matematici, care descrie și studiază anumite structuri matematice. Nu cunoaștem un motiv bine întemeiat pentru care universul nostru manifestă aceste structuri matematice, și nu altele. Singura concluzie este că de fapt orice combinație de structuri matematice rezultă în existența unui univers, nou aflându-ne întâmplător în universul în care ne aflăm.

Teoria multiversului concepută de Max Tegmark și alți cosmologi moderni a fost supusă multor critici, și intenționez să scriu mai mult despre aceste critici. Pentru moment iată câteva observații.

Obiecția 1: O premisă părtinitoare
Max Tegmark susține teoria multiversului pornind de la premisa că este singura explicație rațională a calibrării universului. Demonstrația lui este următoarea.

1. Observație: Universul nostru este calibrat fin pentru a fi favorabil vieții.
2. Sunt două explicații:
   1. teleologică (există un scop, deci un Creator)
   2. naturalistă (multivers)
3. Explicația teleologică este inacceptabilă.
4. Prin urmare explicația naturalistă, care implică un multivers este adevărată.

Max Tegmark folosește, probabil neintenționat, un argument circular. În esență, un argument circular este unul în care ipoteza este dedusă din concluzie. El pleacă de la o prejudecată materialistă și ajunge la o concluzie materialistă, care-i întărește credința în premisa inițială.

Obiecția 2: Lipsa falsificabilității

Cu toate că falsificabilitatea este un cuvânt pretențios și greu de pronunțat, el joacă un rol foarte important în știință. Orice teorie științifică trebuie să fie falsificabilă (ceea ce nu înseamnă falsă). Falsificabilitatea se referă la posibilitatea unui experiment, a unei observații sau a unei deducții care să o infirme. Fizica pe care o cunoaștem din liceu este falsificabilă. Am învățat, de exemplu, că atracția gravitațională între două corpuri este proporțională cu produsul maselor lor. Observarea mișcării corpurilor cerești poate să confirme sau să infirme (daca este cazul) această lege.

Există și teorii nefalsificabile. De exemplu, în astrologie se afirmă că poziția astrelor joacă uneori un rol în destinul vieții oamenilor (dar nu întotdeauna). Nu există un experiment care să confirme sau să infirme această supoziție de bază a astrologiei. Poate că întâmplător câștig un milion la loterie exact când Jupiter, Marte și Venus sunt aliniate. Dar daca nu câștig, este probabil pentru că soarele a răsărit în acea zi exact la ora 6 și 12 minute! Asemenea ceasului oprit care de două ori pe zi arată ora exactă, astrologia are uneori dreptate. Ea nu este considerată ne-științifică pentru că este falsă (câteodată prezice corect!) ci pentru că este nefalsificabilă.

La fel cu teoria multiversului. În afară de ceea ce Max Tegmark numea nivelul I, celelalte nivele sunt pur speculative, asemenea astrologiei. Existența lor nu poate fi nici confirmată nici infirmată. Este deci o teorie căreia îi lipsește atributul falsificabilității. Să observăm că în nivelul I nu este vorba de lumi diferite, ci în esență de regiuni inaccesibile ale universului nostru fizic.

Obiecția 3: Multiplicitatea lumilor nu implică calibrarea fină a unei lumi

În logică, un Non sequitur (nu urmează) este o frază care descrie o deducție greșită, în care un pas al demonstrației nu este justificat. Fraza ”Paul este blond, deci are 30 de ani” este un non sequitur.

Explicația calibrării universului prin argumentul lumilor multiple este în concepția mea un non sequitur. Se pornește de la ipoteza că țesătura existenței nu include în ea însăși o necesitate a existenței vieții, dar că multiplicitatea universurilor necesită ca cel puțin unul este calibrat pentru viață. Această necesitate ar rezulta din numărul imens de lumi existente. Dacă arunc cu zarul de un număr suficient de ori, eventual voi obține numărul 6.  La fel, daca un număr imens de lumi se formează, eventual una dintre ele va fi calibrată pentru viață.

Dar această logică a inevitabilității rezultatului 6 la aruncatul zarului nu poate fi aplicată în cazul multiversului, dat fiind că spre deosebire de zarul care are exact 6 fețe, numărul universurilor posibile este nedeterminat. Nu numai atât, dar nu cunoaștem nici un criteriu precis după care un univers este posibil sau nu. Multiplicitatea rezultatelor nu implică necesitatea unui anumit rezultat (non sequitur).  De exemplu, mulțimea numerelor naturale (1, 2, 3….) este infinită, dar nu conține fracția ½.

Existența vieții și a vieții inteligente (omul) este sau implicită în legile universului (prin calibrarea lui fină) sau este implicită în multivers, ceea ce este din nou o calibrare fină. Problema este astfel doar amânată, sau mutată la alt nivel. Dacă multiversul nu este calibrat, nu există o deducție logică după care el ar genera un univers particular calibrat.

Un mod de a evita concluzia de mai sus este să se enunțe (sau să se presupună) un principiu după care orice realitate care logic ar putea exista, există de fapt în realitate (vezi nivelul 4 de multivers, descris mai sus). Dar această presupoziție pășește în materia basmului. Vă amintiți povestea cu Scufița Roșie? Într-un anumit univers, acest basm este adevărat. În acel univers, lupul este o ființă inteligentă care poate vorbi aceeași limbă cu Scufița Roșie, și atât ea cât și bunicuța ei supraviețuiesc după ce sunt înghițite de lup. Unul din romanele mele preferate este Stăpânul Inelelor de Tolkien. După această concepție despre multivers, povestea lui Tolkien este nu numai posibilă, ci există cu necesitate!  Aceasta este o veste bună pentru cititorii pasionați ai lui Tolkien, dar sună a basm, nu a teorie științifică. În mod ironic, în această concepție, într-un astfel de univers posibil (sau chiar necesar) lumea cunoscută unor ființe inteligente numiți oameni a fost creată de un dumnezeu, probabil chiar in șase zile literale.

Concluzii

• Fapt: Universul nostru este calibrat pentru viață, fie întâmplător fie intenționat
• Existența unei multitudini de universuri este o posibilă explicație a unei calibrări întâmplătoare
• Teoria multor universuri este speculativă și lipsită de atributele unei teorii științifice, de multe ori încărcată cu presupoziții materialiste
• Existența multor universuri nu explică calibrarea universului nostru, în afara cazului în care multiversul este el însuși calibrat ca să facă posibilă existența universului nostru calibrat.
• Totuși este logic ca multiversul necalibrat să conțină un univers calibrat, dacă facem ipoteza că orice univers teoretic este posibil. „Totul este posibil” este o abdicare de la rigoarea metodei științifice.

Pentru mine mai rămâne posibilitatea calibrării intenționate a universului de către un Dumnezeu Creator. Prin revelație știm că există și alte lumi. Spre deosebirile de lumile sterile ale lui Max Tegmark, asemenea universului nostru fizic, ele au raționalitate, armonie, consistență logică, dar mai ales un scop sau semnificație.

Am tradus și public cu permisiunea autorului acest articol (publicat original la http://musingsonscience.wordpress.com/2014/12/18/materialism-isnt-enough/) pentru că îl consider folositor cititorilor români care sunt interesați în dezbaterile despre știință și religie. Aș dori ca cititorii să remarce diversitatea opiniilor unor oameni de știință sau filozofi creștini. Cu toate că există anumite dezacorduri, ei sunt uniți în aprecierea științei și în concepția după care materialismul nu ne oferă răspunsuri satisfăcătoare intelectual la unele dintre cele mai profunde întrebări.

Materialismul nu este suficient

Următoarele două interviuri din Știință și Religie: 5 întrebări sunt cu William Lane Craig și William Dembski, ambii filosofi creștini. (A se vedea articolele 5 întrebări … și unele răspunsuri cu privire la întrebările adresate în această carte). William Lane Craig este educat în Filosofie (doctorat la Universitatea din Birmingham) și Teologie (D. Theol. Universitatea din Munchen), în timp ce William Dembski este educat în matematică (doctorat la Universitatea din Chicago) și filosofie (doctorat  la Univ. din Illinois, Chicago), cu un Master in Divinity de la Princeton.

Atât William Craig și Bill Dembski susțin un pământ vechi și nu văd nici un motiv pentru a citi Geneza ca pe o relatare a creație în șase zile literale, în urmă cu 6000 ani. Cu toate acestea, ambii găsesc motive pentru a pune la îndoială mecanismele „naturale” de evoluție ale originii și diversității vieții, și argumentează împotriva suficienței mecanismelor naturale ale originii și diversității. Materialismul singur pur și simplu nu dă o explicație suficient de solidă. Atât Craig cât și Dembski susțin o formă de creaționism progresiv. Argumentele lor sunt interesante – mai ales în lumina articolului care prezintă reacția la teoria evoluției lui Darwin la facultatea și seminarul din Princeton.

William Lane Craig răspunde pe larg la a doua întrebare, „Credeți că știința și religia sunt compatibile atunci când este vorba de înțelegerea cosmologiei, biologiei, eticii, și minții umane?”, dând răspunsuri scurte la celelalte patru întrebările adresate în carte. Fiecare din cele patru domenii din a doua întrebare este considerată separat.

Cosmologia

Știința și creștinismul sunt compatibile atunci când este vorba de cosmologie. Punctul de vedere iudeo-creștin, după care lumea a fost creată într-un timp finit în urmă este în concordanță cu teoria Big Bang-ului cu privire la originea universului. Există un început al timpului în universul nostru. Calibrarea fină a universului nu numai că este în concordanță cu creștinismul, dar și sugerează un Creator și Designer al universului. El se  opune diferitelor explicațiile de tip Multiverse, considerându-le incredibil de improbabile. Calibrarea fină nu este explicată plauzibil nici de necesitate fizică, nici de imensitatea universului, lăsând un Designer ca cea mai bună explicație.

Biologia

Craig, de asemenea, susține că biologia și teoria evoluționistă sunt compatibile cu teismul. Când oamenii de știință susțin că nu există o direcție sau un scop, ei ies în afara limitelor științei.

… Știința nu este în poziția de a spune sau a demonstra că nu există o destinație divină a procesului evolutiv. Cum ar putea cineva afirma pe baza dovezilor științifice că întreaga schemă nu a fost pusă la punct de un Dumnezeu Înțelept tocmai pentru a ajunge la homo sapiens pe planeta Pământ? (p. 35)

Dumnezeu putea interveni pentru a controla direcția sau putea stabili condițiile inițiale pentru a ajunge la finalul dorit. Nu există nici o metodă prin care cercetarea științifică să poată determina dacă este așa sau nu. Craig, de asemenea, susține că omul de știință religios are libertatea de a urmări fapte pe care ateul convins le omite. Probabilitatea originii vieții în procese chimice neînsuflețite apare atât de mică încât să fie de fapt imposibilă. Explicația cea mai firească este că originea vieții este „un eveniment produs de Dumnezeu într-un mod supranatural.” (P. 36), El susține, de asemenea, pe larg, că evoluția diversității vieții prin cauze naturale este improbabilă.

Dar aceasta ridică întrebarea, de ce să cred că a evoluat prin aceste mecanisme neo-darwiniste? Într-adevăr, oare nu sugerează dovezile exact opusul? Un punct de vedere creaționist progresiv, care implică intervenții periodice cauzale divine, pare a se potrivi mai bine faptelor decât naturalismul. (p. 39)

Dar aceasta este o afirmație despre mecanisme, despre suficiența mecanismelor naturale, precum și despre prezența sau absența intervenției divine. Nu este un argument împotriva procesului evolutiv general, care este bine susținut de date. Argumentul face un salt de la „acest mecanism natural propus este improbabil” la „cea mai bună explicație este Dumnezeu.”

Mintea umană

Mintea umană este însă cea mai mare problemă. Craig consideră că omul este compus din trup și suflet, și știința singură nu poate explica sufletul. Reducerea minții la nimic mai mult decât procese chimice ale unui creier nu se potrivește cu datele. Acest lucru i-a dus pe unii la un  fizicalism non-reducționist, în care creierul generează stări de conștientizare. Dar Craig consideră și această concepție ca nesatisfăcătoare. Reducerea sufletului la stări de conștientizare este (1) incompatibilă cu identitatea sufletului de-a lungul timpului, (2) nu explică stările intenționale de conștiință, (3) nu este compatibilă cu liberul arbitru, și (4) nu este compatibilă cu cauzalitatea mentală. O explicație pur naturală a minții umane reduce intenționalitatea, liberul arbitru, și legătura de cauzalitate mentală la nimic mai mult decât o iluzie.

În ce privește etica … „știința poate cel mult să ne spună ceva despre modul în care am ajuns să deținem convingerile noastre morale, dar nu ne spune nimic despre adevărul obiectiv al acestor credințe sau temelia lor ontologică.” (P. 42)

William Dembski abordează toate cele cinci întrebări, dar răspunsurile sale pun accentul pe contradicțiile unei viziuni pur materialiste a lumii. El observa ca evoluția poate fi compatibilă cu credința creștină atunci când afirmă doar că organismele se schimbă dramatic în timp – dar încercarea de a elimina teleologia, și existenta unui scop sau plan nu este compatibilă cu credința creștină. El este nemulțumit că evoluția oferă unui ateu o explicație a lumii, fără a fi nevoie de Dumnezeu sau scop. El vede o problemă în afirmația lui Richard Dawkins că „Darwin a făcut posibil ca un ateu să fie satisfăcut intelectual„. Deși acest lucru nu este suficient pentru a nega evoluția, el suspectează că mecanismul natural a fost introdus în primul rând pentru a elimina pe Dumnezeu din discuție. Dembski este de acord cu Craig că explicațiile evolutive pentru dezvoltarea diversității vieții sunt extrem de improbabile. „Dacă aș fi fost convins că motivele și dovezile acestui punct de vedere evolutiv sunt convingătoare, aș fi fost împins către această formă de gândire materialistă, adăugând probabil o interpretare teistă, la fel ca evoluționiștii teiști. Dar nu am găsit convingătoare teoriile chimice și evoluția biologică. „(p. 46)

Dembski vede știință zilelor noastre ca fiind încătușată de materialism. Cele mai multe discuții filosofice cu privire la știință sunt limitate de ipotezele implicite ale materialismului. Știința si religia nu sunt domenii separate. El observa că Stephen Jay Gould a trebuit să dea o definiție proprie atât științei și religiei a le asigura domenii separate – „A trebuit să redefinească știința ca o inițiativă pur materialistă și religia ca pe una pur personală„(p. 48). Dembski vede o problemă majoră într-un materialism atotcuprinzător care elimină posibilitatea intervenției supranaturale.

Partenerul meu de dezbatere Michael Ruse … a scris o carte intitulată Poate un darwinist să fie creștin? Acolo el admite că Darwiniștii pot să fie creștini, cu condiția ca creștinismul să fie făcut compatibilă cu o legea naturală inflexibilă. O consecință a acestei cerințe este că învierea lui Isus trebuie să fie înțeleasă nu ca un eveniment cu adevărat miraculos. Așa cum spune Ruse, „Chiar miracolul suprem al învierii nu necesită o întoarcere din morți care să încalce legile fiice. Se poate concepe că Iisus a fost într-o transă, sau, mai probabil, că el a fost cu adevărat mort fizic, dar că în a treia zi un grup de oameni, până atunci la nivelul cel mai de jos al societății, s-au umplut de o mare bucurie și speranță.” Aș prefera mai mult ca Gould și Ruse să spună simplu că creștinismul este un nonsens (ca Richard Dawkins) decât să folosească astfel de contorsiuni. (p. 48)

Dembski consideră ruperea lanțurilor materialismului ca fiind contribuția sa cea mai importantă la dialogul despre știință și credință.

În opinia mea, știință – o știință înrobită unei ideologii, în acest caz materialismul, a încercat să treacă cu tăvălugul peste religie. Contribuția mea la acest dialog, așa cum văd eu lucrurile, este de a ajuta să oprim acest abuz. Există două moduri de a o face. Unul este de a afirma, așa cum o face Alister McGrath, că conținutul științei pe care o avem acum este bun în principiu, și că problema apare doar atunci când – asemenea lui Richard Dawkins – tragem în mod nejustificat concluzii anti-religioase din știință. Într-un fel, McGrath îi acceptă lui Dawkins știința, dar se îndoiește de concluziile lui metafizice. Abordarea mai radicală, adoptată de mine și alți colegi ai mei, este de a-l critica pe Dawkins nu doar pentru metafizică sa, ci de asemenea pentru știința sa, susținând, în special că aspectele cheie ale înțelegerii sale cu privire la evoluție (cum ar fi de exemplu puterea creatoare a selecției naturale), nu se bazează pe dovezi (în ciuda protestelor sale că probele lui sunt „copleșitoare”), ci rezultă ca o consecință logică a materialismului său ateu. Afirmațiile sale cheie despre evoluție, prin urmare, nu rezistă unei analize riguroase. (p. 50)

El și colegii săi încearcă să construiască un argument pozitiv care țintește către o teleologie reală și către un scop în proiectarea universului. Procese impersonale „naturale” sunt insuficiente ca explicații complete. Problema este materialismul, care nu este suficient. Materialismul este cea mai mare piedică în viitorul relației dintre știință și religie

materialismul a pervertit conținutul științei și totodată a subminat în mod radical religia.

o știință materialistă afirmă că toate marile ambiții ale religiei sunt doar pretenții și grandiozitate.

Nevoia de a respinge sau de a redefini radical anumite idei religioase, cum ar fi supranaturalul, transcendența divină, acțiunea divină, puterea și cunoașterea divină, teleologia din natură, realismul etic, etc. toate au rezultat, după cu văd eu, din acest atașament la o știință materialistă. (toate trei citate p. 52)

Speranță pentru viitor constă în ruperea acestei viziuni exclusivist materialiste.

Comentariile și opiniile mele. Atât William Craig și mai ales Bill Dembski au dreptate să identifice un  materialism inexorabil și atotcuprinzător ca o problemă majoră. Citatul lui Dembski despre Ruse este deosebit de adecvat pentru ca ilustrează modul în care Gould, Ruse, și mulți alții, nu înțeleg de fapt creștinismul. Faptul că Dumnezeu interacționează cu creaturile sale într-un mod personal este o parte inevitabilă a credinței creștine. Faptul că Dumnezeu a devenit om este esențial pentru creștinism și nu este natural. Acesta este teza mea din articolul Nu sunt miracolele permise? cu privire la cartea lui Gould Stânca veacurilor. Acesta a fost subiectul a numeroase alte articole.

Abordarea lui Dembski, care constă în a ataca această viziune materialistă despre lume, mi se pare slab concepută. Abordarea sa este cu siguranță mult mai radicală decât cea a lui McGrath – dar este, de asemenea, mai puțin convingătoare. Argumentele probabilistice pe care el și Craig le folosesc cu privire la evoluție nu merg prea departe. Nu există suficiente informații disponibile pentru a calcula eficient probabilitățile finale. Ele pot eventual dezvolta o demonstrație că un mecanism specific este insuficient. O astfel de concluzie, cu toate acestea, nu duce la un Designer ca cea mai bună explicație.

Un exemplu pe care l-am folosit în mai multe rânduri este cel al paradoxul lui Levinthal, în problema plierii proteinei.

O proteină are un număr astronomic de posibile conformații. Nu este pur și simplu timp suficient pentru a încerca toate aceste conformații. Dacă o proteină folosește o căutare aleatorie de pliere în structuri productive, pentru a ajunge la o configurație productivă ar avea nevoie de mai mult de 14,7 milioane de ani (vârsta universului). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu pliază fiecare proteină individual, dar că procesul de pliere a proteinei nu implică o căutare aleatoare. În ceea ce privește evoluția diversitatea vieții, dacă variațiile aleatorii și selecția naturală nu sunt suficiente, nu înseamnă că Dumnezeu trebuie să fi intervenit pentru a produce diferite specii (scuze, Craig). Aceasta înseamnă că alte mecanisme trebuie să fie, de asemenea, la lucru. De fapt, un număr de diferite forțe evolutive sunt considerate a fi prezente, și de cercetarea în curs de desfășurare poate să identifice astfel de influențe și mecanisme. Bill Dembski și William Craig sunt bineveniți să considere posibilitatea ca unele dintre ele să fie intervenții divine, dar, ca oameni de știința, suntem obligați să propunem și să investigăm alte mecanisme „naturale”.

În final, este important să subliniem că Alister McGrath îi acceptă lui Dawkins știință sa (sau cea mai mare parte a ei), nu pentru autoritatea pe care ar avea-o Dawkins, ci pentru că McGrath înțelege știința (are un doctorat in moleculara Biofizica). De asemenea eu, Francis Collins, Dennis Venema, Denis Alexandru, Darrel Falk, Ard Louis, Simon Conway Morris, și mulți alții „evoluționiști teiști” acceptăm știința pentru că o cunoaștem și suntem oameni de știința activi, nu pentru că am face apel la autorități. Nici unul dintre noi nu-i va recunoaște lui Dawkins metafizica lui, și aici suntem de acord cu Dembski. Materialismul nu este de ajuns.

Nu cred că o abordare care urmărește să submineze înțelegerea științifică bine stabilită în biologia evoluționistă va atinge obiectivul dorit de rupere a viziunii materialiste. Este mai bine să ne concentrăm asupra metafizicii materialiste.

Să ne concentrăm pe știință sau pe metafizică? Sunt acestea separabile?

Geneza, prima carte a Bibliei, răspunde unora dintre cele mai fundamentale întrebări pe care și le pune omul: Care este originea universului? Este creat sau auto-existent? Cine este Creatorul? Cine suntem noi, de unde venim? Există un rost al omului în univers?

Timp de veacuri, cartea Genezei a fost singura care, cel puțin în civilizația creștină, a dat răspunsuri la aceste întrebări. În ultimii trei sute de ani, printr-o dezvoltare extraordinară a științei, avem și alte surse de cunoaștere care ne ajută să răspundem. Nu numai atât, dar în timp ce Scriptura se limitează la esența și semnificația răspunsurilor, știința vine cu detalii precise și de multe ori dovedite dincolo e orice controversă.

Succesul fără precedent al științei moderne a creat în mințile multora dubii cu privire la Scriptură în general și cu privire la relatarea creației lumii în particular. În primul capitol al Genezei citim despre o creație a lumii în șase zile, aparent cu mii de ani în urmă, dar geofizica și cosmologia modernă stabilesc originea pământului cu patru miliarde de ani în urmă. Acesta este doar un exemplu.

Aparentele contradicții dintre știință și Scriptură cer o explicație. Teologi, filozofi sau oameni de știință au dezvoltat diferite explicații cu privire la cartea Genezei, explicații care încearcă fie să accentueze, fie să ignore, fie să armonizeze diferențele dintre cele două surse de cunoaștere. Iată mai jos câteva dintre ele.

1. Ateismul vulgar

Ateismul vulgar este cel pe care l-am cunoscut mulți dintre noi în epoca comunistă. Îl numesc vulgar, pentru că ținta lui principală era propaganda și se baza pe slogane cum ar fi „Știința a demonstrat că nu există Dumnezeu”.  Cărți cum ar fi Călăuza ateistului sau Biblia hazlie încercau să aducă argumente raționale, dar care nu depășeau nivelul intelectual al claselor elementare.

Conform acestui ateism, Geneza (ca și întreaga Scriptură) este o carte naivă care nu merită atenție. Povestea creației are aceeași valoare ca și poveștile cu vârcolaci, cu zmei sau zâne.

Aceasta a fost în mare măsură explicația pe care am auzit-o în propaganda comunist-ateistă.

2. Ateismul „cult”

În ultimele decenii au apărut în Vest o serie de intelectuali care se proclamă atei și sunt cunoscuți sub numele comun de „noii ateiști”. Ei promovează un ateism virulent cu fervoarea unor misionari care vor să convertească masele la o nouă religie. Printre aceștia putem enumera pe Richard Dawkins, Cristopher Hitchens și Sam Harris.

Richard Dawkins scrie despre cartea Genezei:

„… istoria Genezei este una care a fost întâmplător adoptată de un trib particular de păstori din Orientul Mijlociu. Ea nu are un statut mai special decât credința vreunui trib african care crede că lumea a fost creată din excremente de furnici.”

3. Teologia liberală

Teologia liberală a apărut în Vest în ultimele trei secole. Ea îmbină o concepție umanistă moștenită din Renaștere cu una raționalistă, moștenită din iluminism. Dumnezeul acestei teologii este „diluat” și redus la principii morale, în timp ce lumea fizică este golită de sacru și miraculos.

Iată ce scrie despre creație John Shelby Spong, un episcop în biserica Episcopaliană din Statele Unite:

„În ciuda afirmațiilor Bibliei, pământul nu este plat. Nu e centrul universului. Dumnezeu nu ne privește deci din înălțimi. Dumnezeu nu invadează lumea cu miracole și magie ca să lupte în războaiele noastre, să ne distrugă dușmanii și să facă ce vrem noi. Fecioarele nu zămislesc. Învierea nu este una fizică, ea nu repornește procesele fizice după trei zile în mormânt.”

În teologia liberală Geneza este o colecție de legende și mituri, care nu poate fi folosită ca o sursă serioasă de cunoaștere. Spre deosebire de atei, teologii liberali „cred” în existența lui Dumnezeu, dar nu într-un sens „naiv”, cum au crezut creștinii de douăzeci de veacuri, ci într-un sens „reformat” de liberalismul civilizație europene al secolului XX și XXI.

4. Explicația alegorică

O serie de teologi, mai ales în primele secole ale creștinismului, au crezut într-o interpretare alegorică a Scripturii. În spatele unor afirmații ale Scripturii se ascund sensuri care nu sunt ușor accesibile. Textele Scripturii trebuie înțelese spiritual. Înțelesurile spirituale ascunse pot fi descifrate doar de teologi de elită.

Printre exponenții acestei concepții au fost Origen și Fericitul Augustin.
Una din problemele acestei hermeneutici este lipsa de consens și imposibilitatea unor concluzii definitive. În particular, nu putem știi cu adevărat înțelesurile cărții Genezei.

5. Fundamentalismul neoprotestant

Anumite cercuri de evanghelici (neoprotestanți) insistă asupra unei interpretări strict literale a Scripturii și a cărții Genezei în particular. Raționamentul lor se bazează pe o perspectivă teologică și hermeneutică particulară, în care Biblia trebuie înțeleasă în modul cel mai direct și evident omului de rând. Orice deviere de al acest principiu însemnă o abandonare a autorității Scripturii și cum Scriptura este singura sursă de autoritate (Sola Scriptura), întreg edificiul creștinismului se prăbușește. Dacă ziua întâia din Geneza 1 nu este o zi literală de 24 de ore, atunci Biblia greșește, deci nu mai putem crede nici în nașterea din fecioară, nici în învierea lui Hristos.

Conform acestor fundamentaliști, Geneza explică în mod clar și direct originea lumii. Textul trebuie luat literal așa cum apare la prima citire. Cele șase zile ale creației din Geneza 1 sunt cu adevărat șase zile de 24 de ore. Din genealogiile Genezei se poate calcula că pământul a fost creat cu aproximativ 6.000 de ani în urmă.

Știința modernă greșește atunci când constată că vârsta pământului este de patru miliarde de ani. Teoriile cosmologice moderne sunt motivate de ideologia ateistă a unor așa-ziși oameni de știință. O știință ne-afectată de ateismul modern ar confirma interpretarea literală a Genezei și vârsta recentă a pământului.

Nu toți creștinii evanghelici sunt de acord cu această interpretare. De exemplu, un astronom și gânditor creștin evanghelic contemporan, Hugh Ross combate convingător interpretarea literal-fundamentalistă a Genezei.

6. Concepția autorităților ne-interpuse (NOMA – Non-Overlaping Magisteria)

Această concepție a fost formulată de paleontologistul american Stephen Jay Gould (1941-2002), profesor la Harvard și autor popular al unor cărți de popularizare a științei.În concepția lui Gould știința și religia sunt două domenii ale cunoașterii care din principiu (și nu doar incidental) nu se pot contrazice. Fiecare dintre ele are o anumită autoritate, metode de cunoaștere și un limbaj propriu.

Gould scrie: „domeniul științei acoperă tărâmul experienței empirice: din ce e făcut Universul și cum funcționează. Domeniul religiei se extinde asupra întrebărilor privitoare la sensul ultim și la valorile morale. Cele două domenii nu se interpun, nici nu cuprind întreaga sferă a cunoașterii (ele nu cuprind, de exemplu domeniul artei și sensul frumosului).”

Gould a fost criticat din două direcții, de către „noii ateiști” și de către gânditori creștini. Ambele tabere contrazic aserțiunea lui după care știința și religia au sfere total diferite.

7. Concepția observatorului uman

Această concepție, acceptată de mulți creștini contemporani, se bazează pe trei principii fundamentale:

• Afirmațiile Scripturii sunt în esență de natură teologică, nu științifică. Biblia nu încearcă, de exemplu, să explice ereditatea sau mișcările astrelor. Aceasta nu înseamnă că ar contrazice știința, doar că aspectele științifice sunt secundare ca importanță.
• Biblia folosește un limbaj care să fie accesibil oamenilor din orice cultură și din orice epocă. Nu ar fi avut nici un sens ca ea să explice mecanica cuantică păstorilor din mileniu doi înainte de Hristos. În Scriptură fizica, chimia sau biologia nu sunt sfere de interes, necesare pentru înțelegerea mesajului ei.
• Descrierea lumii și a fenomenelor fizice este făcută din punctul de vedere al unui observator uman. Scriptura nu afirmă rotația pământului în jurul soarelui, dar spune că soarele se ridică pe cer, pentru că aceasta este percepția umană.

Atunci când Biblia face incidental afirmații despre lumea fizică, aceste afirmații sunt corecte, dar ele sunt făcute într-un limbaj simplu și cu un scop teologic, nu științific.

Voi analiza într-un articol viitor câteva din aceste puncte de vedere.

Atât pentru ateu, cât și pentru credincios, clima planetei noastre apare ca un miracol.

Un mare număr de factori influențează și susține clima pământului. Miracolul constă în extraordinara calibrare a acestor factori, care face viața posibilă. Ea este cu atât mai complexă, cu cât unii dintre factori prezintă fenomenul de retroacțiune prin care efectul lor este sau amplificat sau estompat.

Retroacțiunea este fenomenul prin care efectul unui proces acționează asupra cauzei. Ea poate fi de două feluri: pozitivă sau negativă. În retroacțiunea pozitivă, un fenomen duce la propria lui amplificare, până la posibilitatea distrugerii sistemului în care apare. Un incendiu într-o pădure este un fenomen cu retroacțiune pozitivă. Un copac care arde ridică temperatura din jurul lui, reduce umiditatea și duce la aprinderea altor copaci. Când mai muți copaci ard, temperatura crește și mai mult, ceea ce face ca și mai mulți copaci să ia foc.

În retroacțiunea negativă, orice amplificare a unui fenomen creează automat o reacție care duce la o reducere a intensității fenomenului. Un organism viu are nenumărate fenomene cu retroacțiune. Lipsa hranei duce la foame, care împinge ființa vie să se hrănească, ceea ce duce la senzația de sațietate, care determină stoparea hrănirii. Balanța chimică din organism este susținută de mecanisme cu retroacțiune. Când corpul are un exces de o anumită substanță, o elimină pe diferite căi, iar când are o lipsă, o acumulează treptat.

Clima pământului este reglată atât de mecanisme cu retroacțiune pozitivă cât și de mecanisme cu retroacțiune negativă.

Circuitul apei este reglat de retroacțiuni negative. Expusă soarelui, apa din ocean se evaporează și rotația pământului face ca norii să circule în atmosferă. Când suprafața norilor crește, culoarea lor albă reflectă (în loc să capteze) razele soarelui, ceea ce duce la scăderea temperaturii, ceea ce face ca apa să se condenseze, să cadă sub formă de ploaie, făcând viața posibilă pe continente. De pe continente, apa se adună în râuri care se scurg în ocean, de unde este din nou evaporată.

În timp ce retroacțiunea negativă duce la o stabilitate a sistemului, retroacțiunea pozitivă are efectul contrar. Un exemplu de retroacțiune negativă în sistemul climei pământului sunt calotele de gheață de la poli. Dacă din anumite cauze calotele își măresc suprafața, o mai mare parte a suprafeței pământului devine albă. Culoarea albă reflectă razele soarelui, ceea ca face ca pământul să capteze mai puțină căldură. Aceasta duce la o răcire a climei și la o și mai mare creștere a calotelor polare. Invers, dacă din alte cauze calotele scad, pământul reflectă mai puțin razele soarelui și în schimb le captează, ceea ce duce la o creștere generală a temperaturii, ceea ce reduce și mai mult suprafața calotelor. Avem astfel de-a face cu fenomene galopante care pot duce la o totală dezechilibrare a climei.

Unii climatologi cred că o astfel de dezechilibrare s-a produs în trecut, poate în mai multe rânduri, în ceea ce ei numesc „pământul bulgăre de zăpadă”. În timp ce fenomenul s-ar fi putut repeta de mai multe ori în istoria planetei, se crede că mai recent ar fi avut loc în perioada geologică numită Cryogen, cu între 635 milioane și 850 milioane de ani în urmă. În perioada de „bulgăre de zăpadă” întreg pământul ar fi fost acoperit de un strat de gheață de zeci de metri grosime. Dar dacă fenomenul are retroacțiune pozitivă, întrebarea este cum s-a ieșit din această stare. Ipoteza cea mai plauzibilă este că gheața a fost străpunsă de activitatea vulcanilor, care au suficientă forță și energie să pătrundă prin grosimea gheții. Vulcanii au dat gheața înapoi în două feluri. Pe de o parte au introdus mai mult bioxid de carbon în atmosferă, intensificând efectul de seră și prin urmare ridicând temperatura atmosferei. Pe de altă parte, prin deșeurile lor au schimbat culoarea unei mari suprafeței a pământului, de la un alb complet la culori întunecate, care absorb căldura, ducând astfel la topirea gheții.

În ciuda acestor variații în clima pământului, este cert că de aproximativ patru miliarde de ani clima (și în particular temperatura atmosferei) a rămas în mare parte constantă. Acesta este un fapt remarcabil, dat fiind că două planete surori ale pământului, Venus și Marte au evoluat către o stare în care viața nu mai este posibilă. Atmosfera planetei Marte este extrem de rarefiată și cu o temperatură medie de -46° C, în timp ce Venus are o atmosferă de o sută de ori mai densă decât pământul și cu o temperatură medie de +461° C.

Dar temperatura nu este singurul ingredient a cărui calibrare trebuie să fie extrem de precisă. Există și alte condiții necesare vieții, care prezintă același aspect al unui echilibru neîntrerupt de-a lungul epocilor geologice.

• Intensitatea vânturilor este favorabilă vieții. La vârful atmosferei planetei Venus au fost măsurate vânturi de 300 km/oră, iar pe Jupiter vânturile ating 618 km/oră! Vânturile sunt importante pentru că ajută la egalizarea temperaturilor și la circuitul apei. Pe de altă parte, furtunile puternice ar face imposibilă existența pe uscat a oricăror organisme superioare. Pământul are exact vânturile care sunt favorabile vieții.
• Sarea din oceane se păstrează la același concentrație de aproximativ 3,4%. Cele mai multe organisme vii nu supraviețuiesc la concentrații de mai mult de 5%. Nu se cunosc exact mecanismele prin care concentrarea sării rămâne constantă, dat fiind că ea ar trebui în mod normal să crească, deoarece râurile aduc cantități adiționale de sare de-a lungul milioanelor de ani, iar pe altă parte sarea este lăsată în oceane atunci când apa se evaporă.
• Oxigenul din atmosferă se păstrează la o concentrație de 20,95%. Faptul nu este de loc trivial, deoarece oxigenul este o substanță foarte reactivă, care în timp se combina cu alte substanțe (de exemplu fierul, ducând la rugină) și ar trebui ca treptat să dispară din aer. Ceea ce susține concentrația oxigenului la nivel constant este prezența plantelor sau a microorganismelor care (prin fotosinteză sau alte procese) preiau oxigenul din bioxidul de carbon și îl eliberează în atmosferă.

Toate aceste procese care țin clima într-o stare de homeostazie (echilibru dinamic) sunt influențate de o serie de factori extrem de complecși. Printre aceștia:

Este posibil ca să existe mulți alți factori de care nu suntem încă conștienți. Miracolul constă în calibrarea perfectă a acestor factori, care menține o climă constantă și favorabilă vieții de-a lungul a miliarde de ani. De fapt unii oameni de știință au ajuns la concluzia că pământul se află mai degrabă într-un echilibru instabil. Dispariția sau chiar o schimbare minoră a unuia din factori ar putea face viața imposibilă. Se pare că în acest moment al istoriei planetei, omul este cel mai mare pericol pentru echilibrul climei. Poluarea, tăierea pădurilor, emisiile de bioxid de carbon sau alte gaze care intensifică efectul de seră ar putea duce la un dezastru ecologic major.

Cum explicăm perfecțiunea climei pământului? Cunosc trei explicații:

1. Explicația naturalistă: Din miliardele de miliarde de planete din univers, s-a întâmplat ca una (sau poate mai multe) să aibă exact acele condiții care creează o climă favorabilă vieții.
2. Explicația teleologică: A existat o intenție a unui Dumnezeu creator de a crea o lume favorabilă vieții.
3. Ipoteza Gaia: În anii 70 chimistul James Lovelock a avansat ipoteza că pământul este asemenea unei ființe vii, care își păstrează singură un echilibru dinamic. Viața însăși, odată apărută, reglează clima planetei pentru a o face și mai favorabilă vieții. Lovelock a preluat numele de Gaia de la zeița greacă a Terrei.

„Ipoteza Gaia” a atras numeroase critici din partea oamenilor de știință, care o privesc ca un amestec de fantezie și superstiție, nefiind bazată pe observații științifice sau pe un cadru teoretic solid.

Explicația naturalistă este singura care rămâne celor care vor să evite cu orice preț idea unui Creator inteligent care-și realizează propriile scopuri în începuturile și evoluția universului. Cu toate că are o anumită raționalitate, ea ne lasă nemulțumiți, făcând apel la un joc de probabilități care poate explica orice fără a explica nimic.  Într-un articol anterior m-am referit la problemele unei astfel de explicații.

Îl las pe cititor să aleagă varianta care i se pare cea mai rațională și plauzibilă.

Einstein a folosit frecvent metoda experimentului virtual.

Să ne imaginăm ce se întâmplă cu un călător care se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii… Să ne imaginăm ce se întâmplă cu un astronaut care cade spre o gaură neagră (black hole)…

Scopul unui experiment virtual este să ne stimuleze gândirea, în situații care altfel ar fi greu de creat în realitate. Experimentele virtuale sunt mult mai comune decât ne-am aștepta. De exemplu, un economist se poate întreba cum va funcționa economia unei țări DACĂ s-ar găsi zăcăminte de petrol. Un biolog s-ar putea întreba cum ar evolua un ecosistem DACĂ poluarea ar crește cu 20%.

Să ne imaginăm așadar următorul experiment virtual. Ai fost condamnat la moarte și te afli în fața unui pluton de execuție format din zece soldați comandați de un locotenent. În timp ce ofițerul începe să dea ordinele, îți calculezi șansele de supraviețuire

Presupunând că șansa unui soldat de a te ochi corect este de 95%, ar rezulta, dintr-un foarte simplu calcul al probabilităților că șansa ca nici un glonț să te atingă este de 0.05 la puterea 10, deci 0.000000000009765625%. Aceasta este la fel cu a spune că din 1.0240.000.000.000 de experimente în care soldații te ochesc și trag, există unul în care toți greșesc și prin urmare supraviețuiești.

Să presupunem că  un pluton de execuție repetă acest experiment. La prima încercare condamnatul este ucis. La fel la a doua, și așa mai departe. După ce au fost uciși mai mult de un trilion de condamnați, în sfârșit unul scapă. Dat fiind că populația pământului este de aproximativ 6 miliarde, ar fi nevoie de aproximativ 1700 de planete ca pământul pentru ca un condamnat să supraviețuiască.

Dacă execuția ar fi repetată odată pe minut (ceva timp este necesar pentru ca locotenentul să dea ordinele de rigoare), ar fi nevoie de aproximativ 19,5 milioane de ani de încercări până ca un condamnat norocos să supraviețuiască.

În fața unor șanse atât de minuscule, pierzi orice speranță și îți aștepți sfârșitul. Auzi ordinele locotenentului și focul armelor. Dar, minune! Constați că nici un  glonț nu te-a atins și ești viu ca și înainte. Acum te întrebi de ce.

Iată câteva explicații posibile.

Explicația „religioasă”: Dumnezeu a făcut o minune.

Chiar dacă accepți posibilitatea minunilor, problema acestui fel de explicație este că ea face apel la „Dumnezeul golurilor”, adică la plasarea lui Dumnezeu în acele aspecte al realității pe care nu le înțelegem. Atunci când o explicație mai naturală apare, Dumnezeu este gonit din ele. Sfârșim prin a spune, asemenea lui Laplace, „Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză (Dumnezeu)”. Dezvoltăm astfel o gândire leneșă, care aparent îl cinstește pe Dumnezeu ca sursă sau cauză a unor fenomene, dar în realitate Îl necinstește, asociindu-L cu superstiția și refuzând să-I recunoască înțelepciunea și măiestria în  folosirea cauzelor naturale pentru împlinirea unor scopuri divine.

Explicația naturalistă: Nu s-a întâmplat nimic neobișnuit.

Poate tocmai răsărea soarele, care le-a venit soldaților în ochi, făcându-i să țintească greșit. Poate puștile erau toate defecte. Poate din greșeală soldaților li s-au distribuit gloanțe oarbe.

Problema acestor explicații este că toate contrazic principiul briciului lui Occam, introducând ipoteze suplimentare. Ele îmi amintesc de o ghicitoare pe care am auzit-o de la Richard Wurmbrant. Ce obiect are ochi si solzi, este agățat într-un copac și are culoarea roșie și vorbește? Răspuns: un pește? De ce? Pentru că eu l-am agățat acolo, și eu l-am vopsit în roșu. Dar de ce vorbește? Pentru ca am plasat un radio în pântecele lui.

Speculația „astrofizică”: Multiplicitatea lumilor necesită ca orice eveniment să aibă loc.

Conform acestei explicații, dată fiind multiplicitatea planetelor în univers, dați fiind cei 13.7 miliarde de ani ai universului cunoscut, și dată fiind posibilitatea unei infinități de universuri pe care nu le cunoaștem (ipoteza „multiversului”), este matematic necesar să existe o lume cu o civilizație în care ești condamnat la moarte și în care toate gloanțele își greșesc ținta. În majoritatea acestor lumi ești ucis, dar în lumea ta particulară supraviețuiești. Este o simplă aplicare a legii numerelor mari: orice experiment cu un rezultat improbabil va rezulta odată în acel rezultat, daca este repetat de un mare număr de ori. De exemplu, dacă arunci zece zaruri, este puțin probabil ca toate să arate numărul 6. Dar daca repeți experimentul de miliarde de ori, este foarte probabil ca cel puțin odată să fi norocos.

Explicația teleologică: A existat intenția să nu fi ucis.

Cuvântul „teleologic” provine de la cuvântul grecesc telos, care înseamnă scop sau țintă. (Foarte probabil că etimologic cuvântul românesc țintă să provină chiar de la telos. Probabil un lingvist poate să confirme.)

O explicație teleologică se bazează pe scopuri sau intenții. Dacă mă întrebi de ce mă deplasez într-un automobil, pot da o explicație bazată pe cauze fizice: pentru că explozia combustibilului din cilindrii motorului produce o mișcare a pistoanelor, care angrenează roțile, propulsând automobilul înainte. O astfel de explicație nu este însă satisfăcătoare. Explicația teleologică este mai rațională în acest caz: pentru că doresc să ajung la o anumită adresă. Această explicație face apel la intenție sau țel.

În cazul experimentului nostru virtual, explicația teleologică ar fi că a fost vorba de o falsă execuție, ne-existând intenția ca să fi ucis. Locotenentul a primit ordinul să o organizeze pentru a te speria, dar nu pentru a te ucide. Astfel de execuții false au avut loc de multe ori în istorie. De exemplu, cunoscutul scriitor rus Dostoievski a fost condamnat la moarte și dus în fața unui pluton de execuție, dar s-a dat un ordin secret să nu fie executat.

În tinerețe, Dostoievski a participat la un grup radical de discuție intelectuală numit Cercul Petrashevsky. Grupul a fost suspectat de activitati subversive, ceea ce a dus la arestarea lui Dostoievski în 1849, și condamnarea sa la moarte. În 22 decembrie 1849, Dostoievski a fost condus în fața plutonului de execuție, dar a primit o amânare de ultim moment și a fost trimis la un lagăr de muncă din Siberia, unde a lucrat timp de patru ani .

Întrebarea este care dintre aceste explicații este cea mai rezonabilă. Personal înclin spre explicația teleologică și tind să cred că un om rațional ar gândi la fel. Este explicația cea mai satisfăcătoare din punct de vedere intelectual.

Motivul pentru care am adus în discuție acest experiment virtual este că intenționez să mă refer într-o serie de articole la aspecte ale realității care sunt unice și improbabile, și care toate au efectul de a susține viața și civilizația umană. Asemenea execuției care nu ucide, ele ne lasă atât uimiți cât și încântați. Asemenea condamnatului la moarte, ne întrebăm de ce suntem vii și căutăm un răspuns satisfăcător. Clima planetei noastre, compoziția ei chimică, așezarea ei în cosmos, legile fizice – toate acestea sunt în același timp condiții absolut necesare vieții, dar și fenomene extrem de improbabile. Cum le explicăm: prin cauze naturale sau prin intenții divine?

2 Reg.22.36:  Doamne, Tu mă aperi cu scutul Tău izbăvitor

Pe 12 octombrie, 2014, observatoarele NASA au detectat o enormă erupție solară. Erupțiile solare sunt explozii enorme în care soarele aruncă în spațiul cosmic cantități enorme de gaz și radiații. De pe pământ, erupția apare ca un filament care se întinde pe jumătate din circumferința soarelui, și are milioane de kilometrii în lungime.

A existat o anumită îngrijorare că această erupție ar putea afecta planeta noastră. Cu toate că anumite efecte ale erupțiilor solare sunt uneori simțite pe pământ, ele nu prezintă un pericol real. Motivul este că atmosfera pământului blochează radiațiile solare.

Soarele este cel care furnizează atât căldura care menține apa în stare lichidă, cât și lumina folosită în fenomenul de fotosinteză. În absența unor condiții speciale, același soare ar putea să distrugă viața în cel puțin trei feluri.

• Dacă pământul s-ar afla prea aproape de soare, temperatura de la suprafața planetei ar fi prea mare pentru menținerea vieții. Două planete din sistemul solar sunt mai aproape de soare decât pământul. Temperatura de la suprafața planetei Mercur este de 465° C, iar cea de pe suprafața planetei Venus este de 460° C. Celelalte planete au o orbită exterioară celei a pământului. Pe Marte, temperatura la suprafață variază între -140° C și +20° C. Jupiter nu are o suprafață (fiind o planetă gazoasă) dar la partea superioară a norilor temperatura este de -145° C. În același fel, pe Saturn temperatura este de -175° C, pe Uranus -224° C, iar Neptun -218° C.În timp ce distanța față de soare nu este singurul factor care determină temperatura la suprafața planetei, ea are totuși o influență hotărâtoare.
• Radiațiile solare din spectrul ultraviolet sunt dăunătoare vieții. Ele pot crea cancer, cataracte sau alte probleme de sănătate. Stratul de ozon din atmosferă este cel care captează aceste raze periculoase, ferindu-ne pe noi de efectele lor dăunătoare.
• Vântul solar este un flux de particule încărcate electric, emise de atmosfera superioară a soarelui. Acest flux ar putea în timp să distrugă și să îndepărteze atmosfera pământului, și în cele din urmă chiar și apa de la suprafața planetei. Se crede că vântul solar ar fi cauza lipsei atmosferei și a apei pe planete Marte, care în urmă cu miliarde de ani ar fi avut o atmosferă și oceane asemănătoare pământului.
  
  Motivul pentru care pământul nu a avut soarta planetei Marte este că planeta noastră – spre deosebire de Marte – este apărată de câmpul ei magnetic. Acest câmp magnetic (care printre altele ne ajută să navigăm cu ajutorul busolei) creează un scut care deviază vântul solar. Câmpul magnetic al pământului este creat de mișcarea de convecție a magmei din interiorul planetei.

Vedem deci trei aspecte ale planetei noastre, aspecte care favorizează viața: distanța față de soare, stratul de ozon și câmpul magnetic al pământului.

Întrebarea este dacă aceste condiții favorabile sunt cauză determinantă sau parte a unui plan inteligent, sau amândouă în același timp.

Enrico Fermi (n. 29 septembrie 1901; d. 28 noiembrie 1954) a fost un fizician italian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1938, descoperitorul fisiunii nucleare. A avut un rol important în conceperea proiectului Manhattan de punere la punct a bombei nucleare.

Se povestește că, fiind odată la masă cu prietenii săi, marele fizician a devenit tăcut, a gândit câteva minute, apoi a exclamat, „Dacă sunt acolo, unde sunt?”

Remarca poate apărea criptică, dar Fermi avea ceva precis în minte. Ceva trebuia să fie din abundență, dar lipsea cu desăvârșire.

Să ne întoarcem pentru moment la principiul mediocrității, la care ne-am referit într-un articol precedent (Revoluția anti-coperniciană). Am văzut cum Copernic a susținut cu argumente științifice că pământul nu se află în centrul universului, că planetele nu se rotesc în jurul pământului, ci planetele și pământul se rotesc în jurul soarelui. Mai târziu, alți gânditori, printre care Giordano Bruno, au avansat idea că nici soarele nu se află în centrul universalului, ci este doar o stea asemenea altor stele pe care le vedem pe cer. În secolul XX astronomii au descoperit că soarele este o stea aflată într-o galaxie „Calea Lactee”, care conține între 100 și 400 miliarde de stele. Dar Calea Lactee, galaxia noastră, este una din sutele de miliarde de galaxii din universul observabil.

Toate aceste observații au dus pe unii gânditori la o concluzie care părea o extindere logică a revoluției coperniciene: principiul mediocrității. Conform acestui principiu, pământul nu are nimic deosebit în univers care să-l facă special. Dacă combinăm numărul de stele din galaxie cu numărul de galaxii în univers și cu numărul mediu de planete din jurul unei stele, ar rezulta că în univers s-ar afla peste 100.000.000.000.000.000.000.000 de planete, deci planeta noastă este cu totul nesemnificativă, în afară de faptul că noi locuim aici.

Ducând acest principiu până la ultimele lui consecințe logice, ajungem la paradoxul lui Fermi, paradoxul care l-a făcut să pună întrebarea la care ne-am referit. Raționamentul se poate enunța ca o serie de premise și concluzii:

• În galaxia noastră se află peste un trilion de planete.
• Cu toate că nu toate planetele oferă un mediu favorabil vieții, probabil multe dintre ele se află în așa-numita zonă locuibilă a sistemului lor solar, adică la o distanță potrivită față de stea. Să presupunem ca doar una din 10 planete se află în zona locuibilă. Aceasta ar reduce numărul de planete în care viața se poate dezvolta la 100 de miliarde.
• Nu toate planetele din zona locuibilă au compoziția chimică necesară vieții. Să presupunem că doar una din 10.000 de planete din zonele locuibile au această compoziție. Aceasta reduce numărul de planete favorabile vieții la aproximative 10 milioane.
• Premisă (neverificată): Viața apare și se dezvoltă în mod spontan atunci când condițiile sunt prezente. Viața ar fi apărut deci pe aproximativ 10 milioane de planete din galaxie.
• Premisă (neverificată): Viața evoluează spontan și rezultă în forme superioare, inclusiv în ființe inteligente care creează o civilizație superioară.
• În timp ce pe 10 milioane de planete ar putea exista ființe inteligente, nu toate se află la același nivel de dezvoltare. Aplicând principiul mediocrității, este posibil ca noi să fim undeva la mijloc, în sensul că unele civilizații sunt inferioare, altele superioare. Să presupunem că doar o cincime dintre aceste civilizații sunt superioare civilizației umane, deci aproximativ 2 milioane.
• Civilizația umană s-a ridicat în șase mii de ani de la traiul bazat pe culegere de fructe și pe vânătoare, la capacitatea de călătorii interplanetare și la capacitatea de a transmite semnale în cosmos.
• La timpul astronomic măsurat în miliarde de ani, este posibil ca din cele 2 milioane de civilizații superioare celei umane, unele să aibă un avans de milioane de ani față de noi. Dacă omenirea s-a dezvoltat atât de mult în 6.000 de ani, este posibil ca unele dintre aceste civilizații să fi ajuns la un stadiu în care populează nu doar o planetă sau un sistem solar, ci sute sau mii de sisteme solare. De fapt ar fi logic ca unele din ele să se fi extins în întreaga galaxie.
• Dacă această logică, bazată pe principiul mediocrității, este valabilă, ar urma că galaxia este populată de ființe extraterestre și cosmosul ar fi plin de semnale trimise de acestea între puncte ale galaxiei.

Și acum, iată paradoxul lui Fermi: Dacă sunt acolo, unde sunt? Cu alte cuvinte, dacă galaxia este plină de civilizații superioare a unor ființe extraterestre – după cum rezultă din principiul mediocrității – unde sunt aceste civilizații? De ce nu detectăm nici un semnal de la ele?

Idea existenței unor civilizații extraterestre a înflăcărat imaginația scriitorilor de literatură științifico-fantastică și a autorilor de filme. Romane precum Războiul Lumilor al lui H. G. Wells sau filme precum ET sau Întîlnire de gradul trei încearcă să descrie momentul în care omenirea se întâlnește cu astfel de extratereștri cu o civilizație superioară.

Idea contactului cu civilizații de extratereștrii nu a rămas însă doar în domeniul literaturii și filmului. Există un număr de proiecte serioase, cunoscute colectiv sub numele de SETI (Search for Extra-Terrestrial Intelligence), finanțate de unele universități americane (inițial și de guvernul SUA), care au ca scop detectarea semnalelor din cosmos care ar putea fi produse de ființe inteligente din afara sistemului nostru solar.

SETI Alien Telescope Array (ATA) ascultă zi și noapte posibile semnale ale unor presupuse civilizații extraterestre

Radiotelescoapele de pe pământ primesc în mod continuu semnale din cosmos. Cele mai multe sunt produse de fenomene astronomice (cum ar fi pulsarii), care nu au nimic de-a face cu civilizații de extratereștrii. Tehnica de calcul modernă este capabilă să le analizeze, pentru a detecta dacă sunt aleatoare, periodice, sau dacă au un conținut informatic inteligent. Până în prezent, nici un semnal purtător de mesaje inteligente nu a fost detectat. Este interesant că la începutul proiectelor SETI au fost transmise semnale de pe pământ, dar aceste transmisii au fost oprite, existând teama că o civilizație superioară care le-ar intercepta ar putea fi ostilă și prădătoare. În prezent, proiectele SETI doar interceptează și analizează semnale primite din cosmos, până acum însă fără a detecta un mesaj inteligent.

Există o serie de încercări pentru a rezolva paradoxul lui Fermi.

Presupunând că principiul mediocrității este corect, s-ar putea avansa anumite teorii care să explice absența extratereștrilor:

• În timp ce este posibil ca civilizații să apară spontan în univers, de regulă ele se autodistrug printr-o intoxicare a mediului sau prin conflicte interne. Chiar și civilizația noastră se află în acest pericol.
• Extratereștrii se ascund de noi, din motive mai mult sau mai puțin cunoscute. Cu alte cuvinte, ei nu vor să fie detectați, poate pentru același motiv pentru care noi nu dorim să fim detectați.
• Extratereștrii comunică prin alte medii și cu alte mijloace decât undele radio care circulă în univers.
• În timp ce viața și civilizațiile pot apărea în mod spontan, întâmplător noi suntem cei mai avansați, deci nu a existat suficient timp ca extratereștrii să se dezvolte până la punctul de a comunica cu noi. Această ipoteză contrazice însă principiul mediocrității, afirmând ceva special cu privire la pământ și omenire.

Toate aceste explicații nu au un caracter științific, ele nefiind bazate pe observații și legi ale naturii. În plus, ele încalcă principiul briciului lui Occam, multiplicând ipotezele care să explice un anumit fenomen.

În ultimii ani, o serie de savanți au prezentat o altă explicație, care însă încalcă principiul mediocrității. Explicația paradoxului lui Fermi constă în faptul că pământul este absolut unic în universul cunoscut, fiind singura planetă care poate susține viața și dezvoltarea unei civilizații.

Din punctul de vedere al credinței creștine, existența vieții pe alte planete sau chiar a unei vieți inteligente, nu este o problemă în sine. Dacă viața există pe vârfurile munților și în adâncurile oceanelor, de ce nu ar putea exista și pe alte planete? Mai mult decât atât, chiar și existența unei vieți inteligente în afara sistemului solar nu ar contrazice credința creștină. Depinde aici însă ce se înțelege prin inteligență. Un animal poate fi inteligent (până la un anumit nivel), și un computer posedă un anumit fel de inteligență. Ceea ce le lipsește acestora este chipul lui Dumnezeu imprimat în mod unic în om. Animalele sau computerele pot fi inteligente, dar ele nu sunt ființe spirituale care se întreabă cine sunt, de unde vin și unde se duc, și care nu au o relație specială cu un Dumnezeu creator al lumilor văzute și nevăzute.

Ateii au îmbrățișat cu entuziasm principiul mediocrității, dar acest principiu pare a fi contrazis de observațiile și deducțiile științei secolului XXI. Intenționez să discut mai în amănunt acest subiect al unicității pământului.