Bazat pe o serie de presupoziții, episcopul anglican James Ussher a calculat că prima zi a creației a fost duminica din octombrie 23, în anul 4004 înainte de Hristos. Calculul său a folosit genealogiile redate în cartea Genezei și în alte cărți istorice ale Bibliei. Presupozițiile lui sunt implicite și folosite fără o judecată cu privire la temeinicia lor. De exemplu, Ussher nu a considerat posibilitatea ca primul verset, „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul” să nu se refere la prima zi a creație, ci la un timp indefinit, și mult mai îndepărtat. Genealogiile se referă, la un timp istoric, prezervat în memoria colectivă a omenirii odată cu apariția civilizației, în ultimii 7000 de ani. Nici acestea nu pot însă fi folosite în mod absolut, unele fiind subiectul a diferite interpretări și ipoteze.
Așa cum am susținut și în alte articole, Scriptura ne relatează istoria relației dintre Dumnezeu și om, fiind mai puțin interesată să ne explice în amănunt legile naturale prin care Dumnezeu Și-a împlinit planurile Lui veșnice. Dar Dumnezeu l-a înzestrat pe o cu inteligență și curiozitate, și mai presus de acestea l-a înălțat pe om deasupra creației fizice. Întrebările cu privire la originea și evoluția universului sunt nu numai legitime, ci sunt inerente naturii umane.
Știința: vârsta universului
Fizica și astronomia secolului XX a făcut progrese remarcabile, până la punctul în care putem cunoaște cu o anumită certitudine vârsta universului. Totuși, cu o anumită umilință, care de altfel este proprie științei, recunoaștem nu numai existența unor mistere, ci și faptul că în spatele universului fizic există cauze care îl transcend, și pe care nu le putem investiga cu metodele proprii științei.
Înțelegerea noastră cu privire la mărimea și vârsta universului a evoluat în mod accelerat în ultima mie de ani. În cosmologia lui Ptolemeu, pământul se afla în centrul geometric al universului, soarele și stelele rotindu-se în jurul lui. Copernic a depășit această concepție, observând că de fapt pământul se rotește în jurul soarelui. Însăși idea de centru al universului a dispărut mai târziu, când s-a ajuns la concluzia că soarele este el însuși o stea, una din milioanele sau – cum s-a constatat mai târziu – din miliardele de stele din galaxia noastră, Calea Lactee. Chiar și mai recent, în secolul XX, s-a descoperit că galaxia noastră, care are aproximative 200 de miliarde de stele, este una din cele aproximative 200 de miliarde de galaxii din universul vizibil.
Majoritatea oamenilor de știință acceptă acum că vârsta universului este de aproximativ 13,8 miliarde de ani. Această vârstă a fost stabilită prin diferite metode, calcule și măsurători, care toate concordă în rezultatele lor.
În 1929, astronomul american Edwin Hubble a făcut o descoperire epocală, de la care s-a ajuns în cele din urmă la calcularea vârstei universului. El a studiat spectrul luminii de la diferite corpuri cerești și a constatat ca acest spectru se deplasează spre extremitatea culorii roșii. Dat fiind că lumina constă din unde electromagnetice, această deplasare a spectrului este o manifestare a efectului Doppler și indică faptul că toate corpurile cerești se îndepărtează unele de altele.
Efectul Doppler se referă la schimbarea frecvenței cu care percepem undele, atunci când obiectul care le emite se apropie sau se depărtează de noi. Simțim acest efect atunci când ne aflăm în aproprierea unei locomotive care șuieră. Când locomotiva se apropie, undele acustice sosesc cu o frecvență mai mare, deci sunetul este deplasat către partea mai acută a gamei. După ce locomotiva a trecut și se îndepărtează, undele sosesc cu o frecvență mai mică, deci sunetul este deplasat către partea mai gravă a gamei. Cunoscând frecvența în repaus a șuierului locomotivei, un observator poate să-și dea seama, fără să privească, dacă locomotiva se apropie sau se depărtează. Mai mult, cu instrumente suficient de precise, el poate chiar să măsoare viteza locomotivei.
Undele luminoase sunt supuse aceluiași efect Doppler. Daca o stea se îndepărtează, frecvența undelor scade, deci lumina se deplasează spre roșu. Dacă steaua se apropie, frecvența undelor crește, și lumina pe care o emite apare deplasată spre violet.
Hubble a descoperit că spectrul lumii de la stele este deplasat spre roșu, ceea ce înseamnă că toate se îndepărtează de pământ. Aceasta nu trebuie să creeze impresia falsă că pământul ar fi un centru al acestei mișcări. Hubble a descoperit că viteza cu care un corp se deplasează este proporțională cu distanța la acel corp. Aceasta dovedește că este vorba de o inflație uniformă a spațiului, oarecum asemănătoare cu inflația unui balon, pe care toate petele de la suprafața lui se îndepărtează uniform unele de latele, fără a exista un punct pe sferă care să fie centrul acestei mișcări.
Concluzia este inevitabilă: universul se află într-o stare de inflație, a cărei viteză poate fi calculată și descrisă prin ecuații ale fizicii. Dar aceste ecuații au o proprietate interesantă, care ne dă posibilitatea de a studia mișcarea universului derulând-o invers, așa cum un film poate fi reversat și vizionat de la un anumit moment către început. În acest caz, putem calcula când a fost acel „început”, anume cu 13,8 miliarde de ani în urmă. Este o situație asemănătoare cu aceea în care, dacă cunoaștem că un automobil intră în Cluj, venind de la Brașov, cu o viteză medie de 70 kilometrii pe oră, putem calcula că a plecat din Brașov cu 3 ore și 53 de minute în urmă.
În cazul inflației universului, legile fizicii ne permit să calculăm nu numai vârsta universului, ci și cum s-a manifestat acel început. Așa s-a introdus idea de Big Bang (Marea Explozie), care afirmă că toată materia, dar și spațiul însuși ar fi fost concentrate într-un volum infinitezimal. Mai mult, se pot calcula energiile și forțele care s-au manifestat și reacțiile dintre particulele elementare la miimi de secundă după pornirea procesului de Big Bang. S-a putut astfel calcula că substanțele care au rezultat au fost hidrogenul (în proporție de aproximativ 80%), heliul (în proporție de aproximativ 20%) și litiul, și ele au apărut doar la 377.000 de ani după Big Bang, înainte de acestea ne-existând atomi stabili. S-a putut calcula că primele stele au apărut la aproximativ 300 de milioane de ani după Big Bang, în urma colapsării norilor de hidrogen și heliu sub forța gravitației.
Știința nu face nici o afirmație cu privire la ceea ce a fost „înainte” de Big Bang. Din punct de vedere matematic, avem de-a face cu o „singularitate”, în care legile fizicii nu mai au sens. Este ca și cu am împărți numărul 1 la numere tot mai mici 1/2, 1/3 , 1/4, etc. dar împărțirea la cel mai mic număr ne-negativ posibil, adică la 0, nu are sens. Dincolo de Big Bang orice afirmație vine fie din speculație, fie din revelație.
Teoria inflației universului nu este o teorie speculativă (cum ar fi cea cu privire la existența OZN-urilor) ci una bazată pe observații, măsurători și calcule precise. Precizia ei a fost confirmată în mod spectaculos în anul 1964 prin descoperirea radiației cosmice de fond de către doi ingineri care lucrau la Bell Labs, în New Jersey, SUA. Teoria inflației prezicea existența acestei radiații și calcula intensitatea ei ca fiind echivalentă cu o temperatură de aproximativ 4 grade Kelvin. Ce doi ingineri, Arno Penzias și Robert Wilson, care făceau experimente cu un anumit fel de antenă, au constatat că încercând să capteze semnale radio, nu pot elimina un anumit „zgomot”, care venea cu aceeași intensitate din toate direcțiile universului. Astrofizicienii au confirmat mai târziu că acest „zgomot” era exact acea radiație de fond prezisă de teoria inflației universului, și cu aceeași intensitate măsurată ca cea prezisă.
Știința: mărimea universului
Problema vârstei universului este intim legată de problema distanțelor în univers. Și acestea au putut fi deduse printr-o serie de descoperiri și calcule.
Este poate surprinzător pentru noi să aflăm că Eratostene a calculat cu precizie mărimea circumferinței pământului în secolul III î.d.Hr. El a observat o diferență între mărimea umbrei unui obiect de înălțime fixă, la aceeași oră, în două orașe (Alexandria și Syrene) aflate la o distanță cunoscută. Atunci când în Syrene umbra era zero, adică exact la amiază, în Alexandria umbra și obiectul formau un triunghi cu un unchi de 7,2 grade. De aici calculul a fost relativ simplu, la nivelul geometriei și trigonometriei de liceu. El a dedus astfel că pământul ar avea o circumferință de 40.250 de kilometri, foarte aproape de circumferința calculată cu precizie în ultimele secole, de 40.096 kilometri. Am menționat acest calcul pentru a arăta capacitatea extraordinară a omului de a stabili fapte științifice, capacitate sădită fără îndoială în el de Dumnezeu. Tot gânditorii antici au reușit să deducă raportul de mărime dintre pământ și lună și dintre distanța la lună și distanța la soare. Astăzi toate aceste distanțe sunt ușor de calculat cu o mare precizie.
Distanța față de stele poate fi calculată prin metoda paralaxei. Aceasta se bazează pe faptul că dacă ne deplasăm perpendicular pe direcția în care privim un obiect, unghiul dintre direcția deplasării și direcția spre obiect se modifică. De fapt prin același fenomen percepem cu ochii distanța la un obiect apropiat, și în felul acesta avem „senzația” de adâncime. Am pus cuvântul senzație în ghilimele, pentru că nu este vorba de o senzație directă, ca cea a văzului sau auzului, ci de un calcul pe care creierul îl face în mod misterios bazat pe unghiurile diferite din care cei doi ochi văd obiectul.
În cazul stelelor, le vedem din unghiuri diferite în iunie și decembrie, când pământul se află la puncte opuse în rotația lui în jurul soarelui. Măsurând aceste unghiuri și cunoscând dimensiunile elipsei pe care se mișcă pământul, se poate calcula distanța față de stelele nu prea îndepărtate. Se știe astfel că steaua cea ai apropiata de noi este Alpha Centauri, care la o observație mai precisă este un complex de trei stele aflate la aproximativ 4,37 ani lumină de soare. Dintre cele trei, cea mai apropiată este Proxima Centauri, la 4,24 ani lumină. Ca să înțelegem această distanță, putem face o comparație. Nava spațială New Horizons lansată de NASA ajunge în apropierea lui Pluto, în sistemul nostru solar, după o călătorie de 9 ani. Urmând aceeași viteză, ar ajunge la Proxima Centauri după 78.000 de ani. Aceasta este steaua cea mai apropiată de noi!
Distanțele la stelele mai îndepărtate pot fi măsurate prin alte metode. S-a descoperit un tip de stele, numite cepheide, care au o luminozitate variabilă. În anul 1908, astronoma Henrietta Swan Leavitt a observat o relație între perioada variației și luminozitatea stelei cepheide. Cum luminozitatea depinde și de distanță, s-a putut dezvolta o ecuație prin care să se calculeze distanța în funcție de perioada variației și intensitatea luminozității. În timp ce distanța la stelele apropiate este calculată prin metoda paralaxei, distanța la stelele cepheide este calculată prin această ecuație. Multe stele sunt în aceleași formațiuni stelare cu surorile lor cepheide, și prin urmare se poate calcula distanța la ele.
Am menționat că distanța la cea mai apropiată stea este de 4.24 ani lumină. Este interesant de știut că folosind telescopul Hubble, vedem galaxii la aproximativ 13 miliarde de ani lumină distanță.
Una din cele mai impresionante imagini pe care le-am văzut vreodată este cea numită ”câmpul din spațiul adânc”, în care vedem nenumărate galaxii presărate pe o porțiune infimă din arcul ceresc, dar aflate de distanțe de miliarde de ani lumină.
În timp ce știința stabilește fapte prin intermediul observațiilor, măsurătorilor și deducțiilor logice, putem reflecta din punct de vedere teologic la semnificația acestor fapte.
Teologie: semnificația mărimii universului
În Psalmul 8, autorul exclamă:
Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul ca să-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? (Ps. 8:3,4)
Enormitatea raportului dintre om și univers ne poate duce la concluzii extrem opuse.
Pentru ateu, micimea pământului în raport cu restul universului este o dovadă a lipsei noastre de semnificație la scara întregului univers. Nu suntem decât o fărâmă, un grăunte de nisip pierdut în spațiu, locuitorii unei planete mijlocii într-un sistem solar mediocru, într-o galaxie ca multe alte miliarde de galaxii. Este o viziune deprimantă.
Psalmistul are inițial aceeași reacție, dar reflectând apoi la semnificația omului, el spune
Micșoratul-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el si l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, Oile și boii, toate; încă și dobitoacele câmpului; Păsările cerului și peștii mării, cele ce străbat cărările mărilor. (Ps. 8:5-8).
Așa cum observa cineva, diferența dintre un om și o galaxie este aceea că în timp ce omul poate gândi despre galaxie, galaxia nu poate gândi despre om. Adevărata diferență nu este în dimensiuni, ci în semnificație.
Dacă psalmistul era impresionat de mărimea unui univers a cărui dimensiuni nu le știa, noi trebuie să fim și mai impresionați de dimensiunile universului relevate de știința modernă. Psalmistul nu-și putea imagina imensitatea sistemului solar sau a galaxiilor. Cunoscându-le, noi rămânem și mai perplecși și uimiți. Toate acestea sunt mărturii ale unui Dumnezeu mult mai mare decât credeam. De aceea, nu putem decât să exclamăm, asemenea psalmistului,
Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! (Ps. 5:9).
Teologie: semnificația vârstei universului
O altă proporție misterioasă este cea dintre istoria umană și vârsta universului, adică între 7.000 de ani și 13.8 miliarde de ani. Dacă Dumnezeu a avut un plan cu privire la om, de ce a trebuit să aștepte miliarde de ani?
Poate una din chei o găsim în expresia „la împlinirea vremurilor” (Efeseni 1:10). Dumnezeu lucrează în timp și Își desfășoară planurile lui fără greșeală și fără grabă. El pregătește terenul și acționează decisiv și precis atunci când totul este „împlinit”. Israelul s-a întors din Egipt exact atunci când civilizația canaaneană a atins maxima decădere. Adam a căzut în păcat, dar Hristos S-a născut în zilele lui împăratului August și a pătimit în zilele lui Pilat din Pont. Evanghelia s-a răspândit într-o vreme când lumea romană era pregătită, având limbi comune (latina și greaca) și drumuri pe care misionarii se puteau deplasa ușor pe distanțe mari.
Teologie: misterul creației
Am prefera să înțelegem creația într-un mod simplu și pozitiv, dar atât Scriptura cât și știința ne lasă cu nenumărate mistere.
Tainele Scripturii:
Ce înseamnă acel „la început” din Geneza 1:1?
Cum să înțelegem zilele creației? Cât timp au durat ele?
Ce a fost decurs din proprietățile pe care Dumnezeu le-a dat materiei și ce a fost o intervenție adițională a lui Dumnezeu?
Tainele științei:
Ce este „materia întunecată” care oferă singura explicație pentru formarea galaxiilor?
Ce este „forța întunecată” care explică inflația universului?
Ce a fost înainte de Big Bang?
Poate în timp vom primi răspunsuri la unele din aceste întrebări. Până atunci singura atitudine corectă este una de mirare și umilință.
Gânduri despre știință și credință 
„Teoria inflației prezicea existența acestei radiații și calcula intensitatea ei ca fiind echivalentă cu o temperatură de aproximativ 4 grade Kelvin.”
aceasta prezicere a fost rectificata la 2,7K (valoare pe care am gasit-o azi pe Wikipedia), sau este vorba despre altceva? si eu stiam ca temperatura spatiului cosmic este 4K, insa constat ca m-am inselat.
Încerc nişte posibile răspunsuri la câteva din întrebările lansate mai sus:
– Acel „La început” nu se referă sub nici o formă la timp, ci are sensul, după părerea mea, părere rezultată din alte texte ale Scripturii dar şi din argumentaţiile postării de mai sus, la o anumită ordine şi la anumite priorităţi. Exemplu de parafrazare:
„La început” a fost necesar (şi a şi fost) un PLAN, un PROIECT, o intenţie, un scop bine definit. Chiar dacă teoriile clasice susţin faptul că Dumnezeu, în preştiinţa Sa [cred că termenul preştiinţă trebuie definit, sau mai corect, redefinit] nu avea nevoie de un plan), totuşi Scriptura descrie din plin existenţa unui plan foarte minuţios legat de tot şi de toate.
Zilele de creaţie, cred eu, sunt şi mai uşor de explicat, şi anume: Existenţa expresiilor „a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă” arată în mod foarte clar mai degrabă către o descriere graduală a dinamicii unor acţiuni decât o înşiruire în timp a unor evenimente. Este aici un fel de limbaj poetic folosit perfect pentru descrierea minunatului univers în care, la scara noastră de mărime, trăim şi noi. Expresia „a fost o seară şi a fost o dimineaţă” poate foarte bine să aibă semnificaţia: „iniţial (seara) lucrurile erau neclare, erau în faza de proiect, erau în derulare, dar la urmă [aşa cum dimineaţa lucrurile se văd cel mai clar din cauza limpezirii naturale, peste noapte, a atmosferei] lucrurile se pot vedea clar în toată minunăţia, plinătatea frumuseţii şi măreţia şi concreteţea lor”. Există texte în cartea Ioel şi în Apocalipsa care sugerează un astfel de raţionament:
Ioel 2:31 soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua DOMNULUI, ziua aceea mare şi înfricoşată.
La Ioel, deoarece eu nu cred că aceste descrieri se vor derula absolut literal, mi se pare că textul ar putea fi interpretat şi în următorul fel: Ideologii acestei lumi [soarele] (în care lumea îşi pusese nădejdea) se vor preface în ÎNTUNERIC, iar ideologiile lor [luna] în sânge. Deci oamenii îşi vor da seama că nu în aceste ideologii şi în reprezentanţii lor trebuie să-şi pună nădejdea. Deci, iată o posibilă simbolistică a luminii şi a întunericului, a soarelui şi a lunii.
Apoc 6:12 Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat, şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele,
Apoc 7:16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă.
Marele cutremur de pământ de la Apoc. 7:16 ar putea fi o mare trezire a omenirii la realitate, ea, omenirea, conştientizând, din cauza cutremurului, faptul că au trăit 2000 de ani într-o comuniune de tip, grâu împreună cu neghină. Posibil. Posibil?
Apoc. 7:16 arată şi limpezimea lucrurilor atunci când totul este luminat de situaţia descrisă în versetul următor:
Apoc 7:17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”
Deci nu se vor mai conduce după ideologii şi idealuri false, deoarece MINCIUNA (deci ÎNTUNERICUL) nu va mai fi.
Am dat doar câteva exemple de folosire figurativă a nopţii, dimineţii, soarelui, lunii pentru o înţelegere mai clară a faptului că în Geneza există multă simbolistică.
Restul de patru întrebări au un răspuns ceva mai complex şi este posibil ca să nu fie acceptat.
Dacă pornim de la ideea (care este cât se poate de plauzibilă) că, din cauza Legilor pe care însuşi Dumnezeu Le-a dat acestui univers, totul era expus unui fel de hazard. Corpurile cereşti se mişcă foarte precis după legile mecanicii cereşti, şi foarte bine fac, însă în această puzderie de evenimente există şansa foarte mare a coliziunilor, şi când spun coliziuni mă refer la toate fenomenele din natură care într-un fel sau altul, chiar şi aleatoriu să producă pagube. Evident, atunci când se ciocneşte piatră de piatră nu este, în principiu, pagubă prea mare, însă atunci când evenimentele produc pagube umane, atunci, bănuiesc că în ochii lui Dumnezeu (de orice natură or fi ei) acest lucru trebuieşte neapărat evitat. În acest scop, zic eu, Dumnezeu avea la dispoziţie o putere, o forţă, ziceţi-i cum vreţi, care Şi-o manifesta prin protejarea cel puţin a planetei Pământ de tot ceea ce este nociv. Forţa aceasta era ca un fel de „seră” care proteja atât planeta pământ cât şi probabil, tot ce era viu pe planetă, îndeosebi coroana creaţiei, omul. Această forţă este foarte posibil să fi fost forţa care-I menţinea pe Adam şi Eva şi eventual i-ar fi menţinut şi pe urmaşii lor într-o stare de viaţă veşnică. Celulele (tot trupul lor) era continuu alimentat de această energie care le menţinea mereu starea de perfectă sănătate şi vigoare.
Dar atunci când Adam şi Eva şi-au manifestat explicit dorinţa de a mânca din POMUL CUNOŞTINŢEI BINELUI ŞI RĂULUI Dumnezeu a trebuit să-şi retragă forţa (energia) aceea protectoare. Ea a fost retrasă atât de la Adam şi Eva cât şi de la natura înconjurătoare. De aceea Dumnezeu informează pe Adam:
3:17 Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;
3:18 spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp.
3:19 În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.”
Deci, nu numai Adam şi Eva urmau să sufere aceste privaţiuni ci chiar şi natura urma să producă de atunci încolo (evident din cauza lipsei protecţiei divine) SPINI şi PĂLĂMIDĂ.
Se vede absolut clar prin expresia: ÎN SUDOAREA FEŢEI TALE faptul că Dumnezeu şi-a înlăturat protecţia divină.
Acest lucru este evidenţiat în mod foaerte clar după 4000 de ani de către apostolul Pavel:
Romani 8:
19 De asemenea, şi creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
20 Căci creaţia a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă,
21 că însăşi creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii, în libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu.
22 Dar ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii.
Observaţi cum apostolul Pavel spune că însăşi creaţia a fost privată de acea forţă (energie, putere) protectoare care era de la Dumnezeu.
De fapt, ca o paranteză, în felul acesta se poate explica de ce, de exemplu, într-un accident de tren moare atât credinciosul cât şi necredinciosul. Dar aceasta este o teorie cam îndrăzneaţă care, cam greu ar putea fi înghiţită în zilele noastre.
O altă consecinţă extrem de interesantă este faptul că, dacă această energie (putere, forţă) LIPSEŞTE, evident că nu se poate defini o teorie unificatoare a tuturor forţelor naturii, deci nu se poate defini un set de legi care să unifice tot ce este în natură, definire care ar avea drept consecinţă ideea că, prin aplicarea lor ar putea fi explicat orice fenomen din univers. Probabil de aceea avem atâtea necunoscute. Asta explică foarte bine de ce avem atâtea necunoscute în ziua de astăzi.
Apoi mai este o problemă. Omenirea, prin reprezentanţii ei Adam şi Eva şi-au exprimat evident dorinţa de a mânca din POMUL CUNOŞTINŢEI BINELUI şi RĂULUI. Şi au fost lăsaţi. ŞI IATĂ, UITAŢI-VĂ ÎN JUR ŞI VEDEŢI CE ÎNSEAMNĂ CA OMENIREA SĂ FIE LĂSATĂ SĂ DEOSEBEASCĂ SINGURĂ BINELE ŞI RĂUL. VEDEŢI EXTREM DE CLAR LA CE S-A AJUNS? Exemple mai concludente ca în zilele noastre nu cred că au fost şi nici nu vor mai fi.
Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, dacă Biblia este adevărată, acea energie protectoare de care a fost privată omenirea se va întoarce din nou şi va produce de data aceasta efecte pe veşnicie:
Apoc. 21:1 Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; Şi marea nu mai este. – Apoc. 17:15
Apoi apostolul Ioan ne descrie minunat fenomenul din viitor:
Apoc 21:2 Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.
3 Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”
6 Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.
7 Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.
Deci 1. Ştergerea lacrimilor din ochii credincioşilor
2. Moartea nu va mai fi
3. nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere
4. a face toate lucrurile noi
Toate acestea vor fi posibile prin reîntoarcerea acelei ENERGII PROTECTOARE de care lumea a fost privată din cauza dorinţei nesăbuite a primilor noştrii părinţi Adam şi Eva.