Laplace, Einstein și Sfântul Palamas

Secolul XIX a fost martorul unei dezvoltări spectaculoase a științei. Fizica a făcut un mare salt înainte, dar și chimia, biologia și alte științe. Toate aceste progrese au contribuit în același timp la apariția unei concepții mecaniciste despre realitatea fizică, concepție depășită mai târziu prin apariția teoriei relativității, a mecanicii cuantice, a geneticii și al altor teorii științifice moderne.

Mecanicismul este definit ca un curent filozofic care neagă sau minimizează ideea de scop în univers, și încearcă să explice toate fenomenele numai prin cauzalitate eficientă. Se bazează pe o extremă simplificare a realității ca materie și mișcare, negând calitatea în favoare cantității. Într-un sens mai restrâns, mecanicismul este o explicație a unor foarte complexe activități ale vieții ca fiind doar produse ale unor interacțiuni fizice și chimice, cunoscute sau necunoscute (New Catholic Dictionary).

Ca și în alte domenii ale vieții, succesul științei secolului XIX a dus la o atitudine de triumfalism, după care toate marile întrebări cu privire la realitate și-au găsit deja răspunsul. Mișcările astrelor, bazele chimice ale vieții, interacțiunile sociale, resorturile psihologice adânci ale omului, până și existența religiei, toate erau în principiu explicate, rămânând urmașilor să precizeze doar detalii legate de toate acestea.

Această atitudine nu ne este străină nici nouă, atunci când viața se reduce la preocupări pur materialiste, la o auto-realizare redusă la plăceri personale, bunuri materiale sau influență socială. Toate par explicabile. Știu cum funcționează automobilul și televizorul, frigiderul și internetul. Cunosc legile pieței, iar revistele de psihologie populara îmi explică de ce oamenii se comportă într-un anume fel și îmi sugerează cum îi pot manipula spre folosul meu. Viața este lipsită de taine.

Se povestește că marele matematician și fizician Laplace a avut o întrevedere cu Napoleon, după ce i-a făcut cadou operele lui. Napoleon l-ar fi întrebat: ”De ce cărțile tale nu fac nici o referință la Dumnezeu?”, la care Laplace i-ar fi răspuns, ”Nu am avut nevoie de această ipoteză”. Într-adevăr, Newton descrisese mișcarea planetelor în jurul soarelui, dar făcuse în același timp ipoteza că întreg sistemul solar ar fi instabil, și că doar – probabil – intervenția periodică a lui Dumnezeu îl readuce într-o stare stabilă. Laplace a continuat și extins aparatul teoretic al fizicii și analizei matematice fondate de Newton, și a demonstrat că de fapt sistemul solar este inerent stabil, ca urmare a legilor cunoscute ale fizicii. Ipoteza numită Dumnezeu nu a mai fost necesară.

Dumnezeul golurilor

Teologii au reacționat la mecanicismul și materialismul secolului XIX printr-o metodologie care în cele din urmă s-a dovedit falimentară. Această metodologie poate fi descrisă prin expresia „Dumnezeul golurilor”, și constă în a atribui prezența lui Dumnezeu în orice fenomen a cărui cauză nu este explicată.  Problema este că atunci când o explicație științifică este descoperită, golul este umplut și Dumnezeu este exclus din acel fenomen.

Iată câteva exemple de goluri acoperite:

Fenomen	„Dumnezeul golurilor”	Explicația științifică
Energia soarelui	În secolul XIX sursa energiei soarelui nu era cunoscută. Dumnezeu îi dă această energie.	Energia soarelui provine din reacții termonucleare, în special din transformarea hidrogenului în helium.
Cutremurele	De ce periodic anumite zone de pe planetă vibrează, producând adesea mari catastrofe. Numai Dumnezeu le poate produce.	Cutremurele sunt produse de eliberarea energiei acumulate prin mișcarea plăcilor tectonice.
Lăcustele	Invaziile periodice ale lăcustelor sunt doar expresii ale pedepsei lui Dumnezeu.	Populațiile de lăcuste cresc și descresc numeric după anumite legi în care intervin anumiți factori, cum ar fi de exemplu clima.

Problema „Dumnezeului golurilor” nu constă în recunoașterea prezenței Lui (pe care o afirmăm), ci în identificarea Lui cu o cauză necunoscută, dar la același nivel cu restul realității. Această identificare greșită a făcut ca de fapt Dumnezeu să fie treptat exclus din toate ungherele realității fizice, până când unii au exclamat, asemenea lui Laplace, „Nu avem nevoie de această ipoteză”.

O greșeală fundamentală a unei astfel de gândiri, care-L plasează pe Dumnezeu în ungherele necunoscute, constă în idea că Dumnezeu apare ca o cauză din interiorul sistemului, și nu ca o cauză a sistemului însuși. Dumnezeu este văzut ca o ființă cu puteri neobișnuite, dar care face parte din orânduielile realității, orânduieli care implicit I-ar fi transcendente. Așa îi gândeau grecii antici pe zei. Zeii aveau puteri extraordinare, mai presus de cele ale oamenilor, dar ei înșiși erau supuși anumitor legități. Poseidon putea provoca furtuni, dar avea anumite limite, fiind constrâns de alte legi superioare lui.

O problemă de inginerie

Dacă-L privim pe Dumnezeu ca autor și ca susținător al creației, ne așteptăm ca opera Sa să posede o anume perfecțiune care nu face necesară o intervenție pentru a „propti” anumite aspecte care nu au fost îndeajuns potrivite.

Ca autor de software, am scris adesea programe care au necesitat multiple intervenții pentru a funcționa corect. Programul se comporta bine, până când întâlnea o serie de date neprevăzute, când dintr-o dată se oprea afișând o eroare. Trebuia sa intervin, fie prin anumite corecții, fie prin ajustarea datelor în așa fel încât să poată fi corect prelucrate. Imperfecțiunea creației mele venea din imperfecțiunea mea ca inginer de software.

Nu la fel stau lucrurile când este vorba de creația universului fizic. Dumnezeu nu trebuie să pompeze din când în când energie în soare, pentru că energia inițială nu a fost corect calculată. El nici nu trebuie să intervină pentru a scutura pământul, cutremurele fiind dinainte prevăzute în economia planetei, mișcările scoarței având un rol bine recunoscut în asigurarea echilibrului planetei noastre ca mediu de viață.

Afirmațiile de mai sus ar putea duce pe cineva în mod greșit să afirme o filozofie deistă, după care Dumnezeu s-ar fi retras din creație după actul inițial. Universul ar fi asemenea unui ceas care odată tras poate să funcționeze autonom, după propriile lui legi. Dar nici aceasta nu este concepția creștină despre relația dintre Dumnezeu și creație. Creștinismul afirmă nu doar cauza și susținerea lumii fizice, ci și o intervenție specială a unui Dumnezeu care-Și iubește creaturile. Aceste intervenții ale lui Dumnezeu nu au rolul de a corecta imperfecțiuni, ci de a dezvolta o relație de dragoste față de oameni. În ele Dumnezeu apare ca Iubitorul-de-oameni. Putem menționa trei astfel de intervenții speciale:

• Minunile sunt acte supranaturale (care contrazic sau par a contrazice legile naturii) care afirmă suveranitatea și dragostea Lui
• Providența lui Dumnezeu folosește realități naturale în folosul iubiților Lui
• Hristos, Logosul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat și a locuit printre oameni, și a fost răstignit în vremea lui Pilat din Pont, și a înviat, pentru mântuirea noastră

Sper să abordez subiectul acestor intervenții speciale într-un articol viitor. Aș dori să rămânem acum cu ideea că este nepotrivit să-L plasăm pe Dumnezeu în fenomenele fizice pe care nu le înțelegem încă.

O ilustrație (imperfectă)

Cu un anumit risc încerc să folosesc această ilustrație, nu ca o explicație, ci ca un ajutor pentru a înțelege relația lui Dumnezeu cu universul fizic. Punctul principal al ilustrației este deosebirea dintre cauzele interioare sistemului, și cauzele exterioare.

Să ne imaginăm pentru moment o ființă virtuală a cărei cunoaștere se mărginește la imaginile de pe ecranul unui televizor și pe care o numim SVET (Spectator Virtual Exclusiv TV). SVET poate face observații și trage concluzii cu privire la ceea ce vede. În particular, SVET observă că imaginile nu sunt haotice și că mișcările lor sunt supuse unor reguli. De exemplu, un obiect nesusținut cade spre pământ, norii produc ploaie și un cutremur face casele să se prăbușească. SVET observă cauze și efecte care sunt supuse anumitor legi. După aceste legi, cauza căderii este atracția pământului, cauza ploii sunt norii și cauza prăbușirii este cutremurul.

Are SVET dreptate? Într-un anumit fel el este corect. În știința lui, fenomenele fizice sunt explicate și cauzele produc în mod previzibil aceleași efecte. Pe de altă parte, știința lui este limitată prin aceea că lumea lui este redusă exclusiv la ecranul televizorului. Ieșind însă din acest univers limitat, descoperim alte cauze decât cele constatate de SVET. Noi știm că imaginile pe care el le vede și analizează sunt de fapt produse de semnale electrice care generează puncte luminoase pe ecran. Televizorul primește semnale sub formă de unde electromagnetice, pe care le transformă în puncte luminoase de culori si intensități variabile. În universul nostru, mult mai larg decât al lui SVET, cauza ploii de pe ecran nu este norul de pe ecran, ci semnalul primit și prelucrat de televizor. Dacă SVET ar fi conștient de acest semnal, el ar numi norul ca fiind o cauză naturală (care urmează regulile lumii lui) iar undele electromagnetice o cauză supranaturală (care vine din afara sistemului).

Există aici o analogie cu felul în care Dumnezeu susține realitatea fizică. Creația Lui este perfectă și legile ei acționează perfect, fără a avea nevoie de intervenții speciale pentru a le suplimenta. Dumnezeu nu trebuie căutat în cauze obscure ale unor fenomene necunoscute, ci trebuie văzut ca fiind cauza supremă și ultimă nu numai a originii, ci și a susținerii universului.

Einstein

Albert Einstein este fără îndoială cel mai faimos fizician al secolului XX, fiind autorul teoriei relativității speciale și a relativității generale. Einstein nu a fost creștin, nici religios în sens tradițional. Totuși, o anumită religiozitate apare în gândirea lui, mai degrabă una panteistă, care recunoaște o inteligență în spatele universului.

Einstein a fost sceptic cu privire la mecanica cuantică, la care de altfel a adus el însuși contribuții. Nu a favorizat-o mai ales din motive filozofice. Pentru el, caracterul aleator al unor fenomene cuantice nu avea sens. Și-a exprimat opinia printr-o frază celebră:

Dumnezeu nu aruncă cu zarul.

Prin această frază, Einstein și-a exprimat o convingere profundă cu privire la realitatea fizică, aceea că lumea este construită într-un mod rațional, în care fiecare fenomen este ghidat de anumite legi, care legi se combină în mod armonios pentru a susține un univers bazat pe ordine și armonie.

Spre deosebire de Laplace, care nu avea nevoie de ”ipoteza Dumnezeu”, Einstein a intuit că ordinea lumii fizice are în spatele ei un Principiu fundamental. În timp ce fenomenele particulare sunt explicate de legile fizicii, aceste legi nu-și găsesc explicația decât într-o Minte supremă.

Scriptura si Tradiția despre Dumnezeu și creație

Tradiția creștină, prin Scriptură și scrierile părinților Bisericii, abordează subiectul relației dintre Dumnezeu și creație. Dumnezeu apare nu ca un spectator care intervine în anumite aspecte ale lumii fizice pentru a completa anumite lipsuri, ci drept Creator și Susținător al universului.

Evrei 1:3  … Care ține toate cu cuvântul puterii Sale

Fapte 17:28  Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem

Înțelepciunea lui Solomon 11:20  .. ci toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr și cu cumpănă.

Înțelepciunea lui Solomon 11:24, 25  Pentru că iubești toate cele ce sunt și nimic nu urgisești din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. Și cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la ființă?

Fericitul Augustin (comentând Ioan 5:17) Să credem deci că Dumnezeu lucrează necontenit și toate ființele ar pieri dacă El și-ar opri lucrarea.

Sfântul Grigore Palamas în lucrarea sa Triade face o comparație între Dumnezeu și soare. După cum soarele își are razele lui, Dumnezeu își are energiile (lucrările) Lui, printre care lumina și harul. Prin aceste energii divine, Dumnezeu creează, susține și guvernează universul. Prin ele, El transformă Creația și o sfințește, umplând noua creație cu energiile Lui, după cum apa umple un burete. Prin toate acestea, Dumnezeu se descopere umanității. Dumnezeu este incomprehensibil și incognoscibil în natura sau esența Lui, dar cognoscibil prin energiile Lui. Prin chiar aceste energii, din dragostea Lui față de întreaga Creație, Dumnezeu intră într-o relație imediată cu omenirea, într-o întâlnire directă între creatură și Creator. (http://antiochian.org/gregory-palamas)

Palamas exprimă relația dintre Dumnezeu și Creație într-o adevărată perspectivă creștină, în care Dumnezeu este nu doar creatorul și susținătorul creației, ci și iubitorul ei.

Vedem astfel trei nivele la care creația este abordată

	Explicarea fenomenelor fizice	Reflecție asupra legilor naturii și a originii lor	Semnificația lor pentru om
Laplace	X
Einstein	X	X
Palamas	X	X	X

Concluzie

Laplace a avut și nu a avut dreptate atunci când a afirmat că nu are nevoie de „această ipoteză” (Dumnezeu). Legile naturii sunt consecvente, raționale și pot fi abordate printr-un aparat matematic avansat. Mișcarea lunii în jurul pământului poate fi descrisă de ecuații care nu fac referință la Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu apare în ele nu ca o variabilă, ci ca însuși autorul consecvenței și raționalității legilor naturii. Ca oameni, ne întrebăm nu doar cum se mișcă astrele, ci și de ce legile mișcării lor sunt consecvente și raționale. Pentru a răspunde, avem nevoie de această ipoteză. Mai mult, ne punem și o întrebare care iese din cadrul imediat al științei: care este semnificația lumii fizice pentru noi. De unde venim, unde ne ducem, de ce suntem aici.